Radioul în husă de piele. Și Bunicul.

Am multe amintiri cu el. Multe și clare. Deși aveam doar patru ani și jumătate atunci când a murit.

Dar mi-l amintesc precis de parcă s-ar derula în fața ochilor mei un film.

O seară de toamnă târzie, când plouă și e frig. Noi doi stăm înfofoliți în pături pe patul din bucătărie și pândim cuptorul. Acolo a pus bunica la copt cartofi. Începe să miroasă amețitor, iar el spune că dacă mâncarea nu e gata mai repede o să-mi mănânce mie degetele de la picioare. Și se preface că le și mănâncă, iar mie mi-e și un pic frică, dar mă și gâdil și râd în hohote.

Apoi e vară, tot pe înserat și ne întoarcem spre casă de undeva din sat. Eu, el și Bunica. Mâna mea e înghițită complet de mâna lui mare și aspră. Ne oprim pe drum pentru că toți vecinii îl întreabă sau îi spun câte ceva. El stă de vorbă și dă din cap cu mina lui gravă și serioasă. Îmi place să văd că lumea îl privește cu respect. Se întoarce peste umăr și îi spune ceva unui vecin. Și pornim mai departe, el cu zâmbetul ușor ironic, eu târându-mi sandalele prin praful fin de pe uliță, Bunica întrebând ce vrem să ne facă de mâncare.

În fața grajdului, aplecat de spate, pe scăunelul cu trei picioare, mulge capra. Se aude jetul laptelui cum curge în găleata emailată. Face spumă și miroase grozav, a câmp și a flori și un pic a balegă. Apoi laptele se pune la fiert și zile întregi o să mă uit la brânza formată într-un tifon și atârnată de o grindă în bucătăria de vară.  Și tot el, tăind ceremonios cu ața special păstrată într-un cui mămăliga mare și rotundă. Sau povestind, când are chef de vorbă, despre Steaua Polară și Carul Mare. Ieșim afară în grădină, mă ridică în brațe și mi le arată cu degetul. Și o poezie pe care tot de la el o știu: Cerul nopții plin de stele / Ca și ochii mamei mele.

Radioul cu tranzistori și baterii, îmbrăcat într-o husă de piele maro, fără de care nu pleacă nicăieri. Îl ia cu el în vie, în grajd, în grădină, îl ascultă atunci când se odihnește pe prispă.  

Emisiunea ”Noapte bună, copii!” pe care o ascultăm toți trei cu un soi de cucernicie mută. Camera luminată doar de becul portocaliu al radioului cu pickup, florile din geamuri, mirosul de busuioc. Sfârșitul poveștii, concluzia trasă de el pe un ton apăsat, ca să iau aminte, mângâierile și urarea de somn ușor, ei doi vorbind încet în bucătărie. Încerc să ascult ce vorbesc, dar mă fură somnul rapid și adorm.

Și cea mai luminoasă amintire, drumul spre Constanța, cu Dacia noastră albă și nouă. Tata, șofer începător, stresat să nu se rătăcească, el pe scaunul din dreapta concentrat și atent la drum. Știe că la un moment dat, la o intersecție, putem risca să o luăm în altă direcție. Merge radioul și îl aud fredonând. E fericit că mergem la mare. Ajungem cu bine și ne oprim direct la plajă. Se dezbracă primul și intră în apă. Și-l văd pentru prima dată fără aerul lui serios și sever, se bălăcește, se aruncă în valuri, ne face semne să intrăm și noi. Bunica, cu poalele rochiei ridicate și cu picioarele în apă doar până la glezne, îl privește și râde în hohote. Și e așa o bucurie și o complicitate între ei, că mă tot uit și n-aș vrea să se mai termine clipa asta. De la bucuria lor mă apucă și pe mine un soi de streche și sar pe mal, acolo unde e apa mai mică, pentru că marea mai degrabă mă intimidează, e primul meu contact cu ea.

La câteva luni după vacanța la mare, internarea în spital și moartea lui năucitoare. Mama îndoită de durere. Bunica îmbătrânită brusc. Adulții din familie deveniți niște marionete cenușii care încearcă să organizeze și să păstreze echilibrul.

Eu și vărul meu, nepoții cei mai mici, scăpați de supravegherea părinților, rătăcim de colo-colo fără rost și fără chef. E deja noapte adâncă, iar noi încă suntem în grădină și mâncăm petunii. Stăm ghemuiți pe alee între flori și ne întrebăm unul pe altul ce o să se întâmple, ce urmează. Nu știm. Eu plâng încetișor. El oftează și spune că n-ar fi rău să mergem să dormim. Miroase frumos, e liniște, e cald pentru că e început de mai, iar eu mă mir că toate astea n-au dispărut odată cu Bunicul. Că rândunelele continuă să cânte, capra să pască, luna să răsară, deși Bunicul nu mai e. Mă gândesc că ne-a lovit un soi de cataclism și parcă nimic nu mai are sens.

Disparția neașteptată a bunicului matern, primul meu contact direct cu Moartea, mi-a tăiat copilăria în două. Din acea lună mai 1979, nimic n-a mai fost ca înainte. După exact un an, tot în luna mai, a murit și Bunica.

Casa cu acoperiș de țiglă roșie s-a vândut, grădina de flori, fântâna, via și mărul din spate n-au mai fost ale noastre. Locul care și astăzi îmi rămâne cel mai prețios refugiu, la care visez mereu că mă întorc. Și acolo așteaptă mereu el, așezat pe prispă cu radioul în husă de piele maro alături, cu mâinile bătucite odihnindu-se pe genunchii colțuroși și cu zâmbetul subțire și ironic. Bunicul.

Doina Gecse-Borgovan

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

12 Comments

  • Lucian-Zeev Herşcovici commented on November 20, 2021 Reply

    Felicitări pentru frunoasa povestire, doamnă Borgovan.

    • Doina Borgovan commented on November 21, 2021 Reply

      vă mulțumesc mult! 🙂

  • Peter Biro commented on November 20, 2021 Reply

    Foarte frumos descris. Ca de obicei.

    • Doina Borgovan commented on November 21, 2021 Reply

      mulțumesc. mă bucur că citiți! 🙂

  • Veronica Rozenberg commented on November 20, 2021 Reply

    Doina, atat de talentata povestitoare si neobisnuit de sensibila doamna care si-a mutat viata fizica din zona Galati-Braila in centrul transilvanean, la Cluj, te-am auzit nu de mult la emisiunea “Carte de citire” o emisiune reluata probabil, pentru ca cea vazut de mine acum 1-2 luni, s-a transmis original in 2018. Ai recomandat trei carti care ti s-au parut remarcabile, Singur pe lume de Hector Malot, Razboiul sfarsitului lumii de Mario Vargas LLosa si Jurnalul lui Matei Calinescu, Iesirea din timp.
    Bogatia copilariei, a experientelor evocate cu ochii largi si intelegatori ai fetitei aflata la bunici, (poate in vacanta) ti-au umplut rezervoarele vietii cu nenumarate intamplari si trairi. E o bucurie sa particip la modul in care faci “SHARING” cu talentul care iti e specific, acestor vremuri de odinioara, vremuri care puteau sa fie atat de pline de continut si de umanism, chiar si in Romania comunista.

    In tot ceea ce scrii se distinge discret, universalitata copilariei si a amintirilor pe care le declanseaza ulterior.

    • Doina Borgovan commented on November 21, 2021 Reply

      vai, încă se mai difuzează acea înregistrare? mulțumesc mult pentru mesajele pe care mi le transmiteți. sunt onorată și emoționată. 🙂

  • Mirjam Bercovici commented on November 20, 2021 Reply

    mi-a plăcut foarte mult
    Mirjam Bercovici

    • Doina Borgovan commented on November 21, 2021 Reply

      mă bucur! să auzim (și să citim) de bine!

  • Marina Zaharopol commented on November 20, 2021 Reply

    Traumele copilăriei care ne întorc lumea pe dos! O lume pe care pe care o reconstituim din fragmentele amintirii şi spre care năzuim toată viaţa.
    E o evocare nostalgică şi plină de gingăşie!

    • Doina Borgovan commented on November 21, 2021 Reply

      mulțumesc mult! a fost o traumă moarte bunicului meu.

  • Harry Zissu commented on November 19, 2021 Reply

    Emoționat!

    • Doina Borgovan commented on November 21, 2021 Reply

      mulțumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *