Se spune că toate drumurile duc la Roma. Posibil, dar în ceea ce mă priveşte, în anii pe care i-am petrecut la Ierusalim, toate drumurile începeau la Moara lui Montefiore, construită în anul 1857 prin eforturile bancherului filantrop evreu britanic Moses Montefiore şi renovată în anii care au urmat. (1)

Într-o clădire alăturată, îndărătul unor pereţi de sticlă, se află o reconstrucţie a caleştii lui Montefiore. Pentru mine, caleaşca reprezenta o invitaţie la drumeţie şi mă îmbia să mă urc în ea şi să călătoresc.

Eram îndrăgostită de cartierul Yemin Moshe – întemeiat lângă Moară, tot de Moses Montefiore, care şi-a căpătat numele în onoarea lui. În epoca noastră el a devenit o colonie a artizanilor, a pictorilor şi a sculptorilor.

De la locuinţa pe care o închiriam deasupra aşa-numitei Colonii Germane, aveam un drum de vreo 20 de minute şi odată ajunsă la Moară, decideam în funcţie de timpul disponibil dacă mă voi rezuma să hoinăresc pe străduţele din Yemin Moshe sau dacă destinaţia mea va fi mai ambiţioasă şi îmi voi continua plimbarea intrând într-o lume complet diferită printr-una din cele două porţi de acces în Oraşul Vechi, vizibile de la Moară: Poarta Yaffa sau Poarta Zion.

Chiar dacă hoinărelile mele prin lumea dindărătul zidurilor erau uneori foarte prelungite, nu m-am rătăcit niciodată, indiferent de direcţia selectată, de cartierul evreiesc, armean, creştin sau musulman în care mă aflam. Reperele care punctau traseul erau bine definite şi suficiente pentru orientare. Şi totuşi aceste explorări ale unor locuri, monumente sau săpături arheologice le consider aventuri, scopul lor fiind descoperirea unor lucruri noi, neașteptate.

Ei bine, recent am aflat că există companii de turism specializate care, contra unei sume exorbitante, îţi organizează o aventură în care să te rătăcești într-un loc necunoscut şi ţinut secret până în momentul în care primeşti biletele de avion, cu vreo două zile înaintea zborului.

Într-un eseu captivant publicat în revista The New Yorker, un reporter britanic își istoriseşte propria experienţă de “rătăcire” şi deconectare.

Ed Caesar, autorul articolului, încearcă să-şi explice atracţia pentru asemenea escapade ca pe o reacţie la lockdown-urile îndurate în ultima vreme, imposibilitatea de a călători şi dorinţa anumitor călători de a-şi “câştiga” dreptul la plăcerea unei excursii prin efortul fizic depus sau prin munci caritabile prestate în ţări îndepărtate. O motivaţie în plus pentru reporter era poate şi nostalgia taberelor de vară din Scoţia, unde copiii erau instruiţi să se bazeze pe resursele lor interioare şi să fie independenţi.

La primirea biletelor de avion, destinaţia s-a dovedit a fi Marrakech, Maroc şi aventura a început într-o vale dezolantă din Munţii Atlas, unde, în prima după-amiază a excursiei, Phil Asher, fost comandant din Marina Regală, l-a abandonat pe Ed în sălbăticie:

– Ne vedem peste două zile, i-a spus el la despărţire.

În dimineaţa aceleaşi zile, comandantul l-a instruit pe reporter cum să supravieţuiască în deşert, cum să aprindă un foc fără chibrituri şi să instaleze prelata de protecție contra ploii, luând în considerare direcţia vântului. Ed nu putea decât să spere că-şi va aminti instrucţiunile, date pe fugă, în ultimul moment.

Se impuneau anumite reguli stricte privitor la ce era permis de pus în rucsac. Era interzis de luat un cort, un telefon (altfel, cum te vei deconecta?) sau chibrituri. Erau permise numai haine, hărţi de hârtie, o busolă, două aparate G.P.S., baterii de rezervă, un bloc-notes şi pixuri, un cuţit lung, un sac de dormit, lanterne, material de aprins focul, mâncare deshidratată, câteva gustări bogate în energie, trei litri de apă, o plasă de ţânţari, o salteluță rulată şi o prelată. Rezultatul era un rucsac de peste 20 kg, care trebuia cărat timp de două zile, pe arşiţa caracteristică acestei regiuni din vecinătatea Saharei, la o altitudine de circa 2400 m.

Nu se poate spune că prima seară petrecută în albia uscată a unui râu i-a produs “aventurierului” deconectarea promisă cu emfază de publicitatea companiei. Va putea oare să evite scorpionii şi şerpii specifici regiunii? Va fi scutit de vizita nedorită a unor indivizi cu intenţii malefice? Ed era un pachet de nervi.

Dar frumusețea peisajului scăldat în lumina ultimelor raze de soare şi satisfacţia aplicării cu succes a instrucţiunilor primite au reuşit până la urmă să îl liniştească. Nici muntele ameninţător de abrupt care se iţea în dreapta şi pe care urma să-l urce în zori, nici teama de a nu găsi cărarea care să-l ducă la destinaţie şi nici chiar vizita nesolicitată din cursul nopţii a doi localnici, nedumeriţi ce caută el singur pe aceste coclauri, nu au reuşit să-i zdruncine încrederea că totul va decurge conform planului.

A doua zi, o zi istovitoare, complicată de pierderea frecventă a cărării, a fost totuşi mult mai relaxantă. După o odihnă bună în cursul nopţii, în după- amiaza următoare Ed a ajuns la destinaţie înainte de începerea arşiţei. Excursia în sălbăticie s-a încheiat. Cât de mult şi-ar fi dorit să continue! Încetini intenţionat pasul ca să savureze ultimele momente de simplitate.

Au urmat două zile de “răsfăţ” la un hotel de lux, ca o răsplată pentru greutățile îndurate. Experienţa acestor ultime zile în Maroc i-a displăcut însă profund:

Pentru mulţi oameni, Dar Ahlam este raiul pe pământ: fiecare oaspete pe care l-am văzut avea un zâmbet beatific pe buze. Personalul hotelului nu putea fi mai acomodant. Nimic nu era un efort prea mare pentru ei – în momentul în care te gândeai la o băutură, ea era deja în mâinile tale. Mâncarea era de o mie de ori mai gustoasă decât burger şi fasole (hrana deshidratată). Apa din piscină era la temperatura ideală. Mi s-a făcut un masaj. Dar timpul petrecut acolo nu mi-a priit. Hotelul era plin de cupluri occidentale care fie că erau în voiaj de nuntă, fie participau la excursia vieţii lor. Eu eram SINGUR.  

În pustietate, Ed se simţise bine singur. La sosirea la destinaţie, a fost întâmpinat ca un erou de orchestra unei nunţi locale şi invitat la nuntă împreună cu Asher. Se pare că nuntaşilor nu le prea păsa că cei doi erau acoperiţi din cap până în picioare de praful drumului, asemenea unor coşari proaspăt sosiţi de la muncă.

Contrast izbitor cu experienţa din munţi? Desigur, dar Ed a înțeles că ambele experienţe – cea de privaţiuni şi pericole din munţi şi cea de la hotelul de lux – aveau un element comun: caracterul artificial, ba chiar teatral, al unei iluzii confecţionate în vest. După cum a aflat ulterior, comandantul din Marina Britanică şi ghidul îl monitorizaseră pas cu pas. Ei urmaseră acelaşi traseu, păstrând o mică distanţă ca să nu fie detectaţi. Exploratorul se simţise în pericol fără ca, în realitate, să fi fost periclitat. Pentru o scurtă perioadă de timp, meditează Ed, i se crease iluzia unei aventuri pline de primejdii.

La urma urmei, aşa-numita aventură bazată pe conceptul de get lost, de deconectare şi independenţă, era mai curând o experienţă de re-conectare, de abilitate de a se orienta pe drumul anevoios de reîntoarcere la civilizaţie.

Cât costă o asemenea iluzie pe care o trăieşti intens timp de numai două zile? În jur de $15.000!

Dar ce satisfăcătoare fusese totuşi această aventură! Între Asher şi Ed se înfiripase un sentiment de prietenie şi respect reciproc; reporterul era plin de recunoştinţă pentru deprinderile preţioase de supravieţuire pe care le dobândise şi pentru traseul croit de comandant exact pe măsura puterilor lui.

La despărţire, Asher a rostit următoarele cuvinte:

– Noi doi aparţinem aceluiaşi trib.

Era o afirmaţie simplă, dar sinceră şi plină de căldură.

Note

(1) Moara are o istorie interesantă. De la început, ea nu a fost eficientă la măcinatul făinii, din lipsa vântului care să-i pună în mişcare aripile. Aşa că a căzut în paragină.

În timpul blocadei Ierusalimului din 1948, luptătorii organizației evreiești Haganah și-au stabilit un punct de observaţie în vârful Morii. Ca să le împiedice activitățile, autoritățile britanice au dat ordin ca Moara să fie aruncată în aer. Dar soldaţii care au primit ordinul au citit pe plăcuța comemorativă că Montefiore era din Ramsgate, care întâmplător era şi oraşul lor de baştină şi datorită acestei coincidențe au “reinterpretat” ordinul, aruncând în aer numai acoperişul care, la următoarea renovare, a fost înlocuit cu o structură nouă, diferită de cea originală.

În 2006, când eu mă aflam deja pe alte meleaguri, Moara a fost din nou renovată şi aripile ei sunt din nou funcţionale, nu numai decorative.

Bibliografie