Delia Bodea Jacob a emigrat în Israel în anul 1985, alături de soțul ei, Victor Jakab și cei doi copii ai lor, într-o perioadă dificilă pentru România.

Stabilită în orașul Haifa, și-a desfășurat în continuare activitatea de muzician, atât ca pedagog, la Conservatorul de muzică din Tel Aviv, cât și ca instrumentist, la Filarmonica din Haifa. Au urmat ani grei, care au pus-o la încercări: pericolele generate de război, adaptarea la noul mediu, grija pentru copii. Natura ei de luptătoare a reușit să învingă cu curaj și noblețe tot ceea ce viața i-a rezervat.

Legăturile ei cu România au rămas la fel de profunde, nu numai prin familie și prieteni, ci și prin acel sentiment de apartenență, ce nu poate fi șters. În timp, ea și-a manifestat aceeași iubire față de țara de adopție, dăruindu-i tot ce avea mai bun.

Pasiunea ei pentru scris nu este ceva spontan, fiindcă, încă din primii ani de școală a așternut pe hârtie mici povestioare, iar la orele de română prezenta întotdeauna compuneri remarcabile. Nu a avut, însă, curajul sau dorința de afirmare în acest domeniu, poate, și din cauza unui alt foc ce o mistuia : vioara.

Asemeni altor tineri din generația ei, cititul unei literaturi de calitate era o preocupare principală, ceea ce și-a pus amprenta adânc în cultura și imaginația ei.

În Israel a avut parte de niște imbolduri benefice, concretizate în publicații apoi un premiu.

În Israel a avut parte de niște imbolduri benefice, concretizate în publicații apoi un premiu.

Aprecierile și succesul au stimulat-o să scrie romanul Pe drumuri de sticlă.

Autoarea zugrăvește cu multă sensibilitate atmosfera anilor adolescenței și tinereții petrecute la Cluj, dezvăluindu-și cele mai sincere gânduri. Nu se sfiește să evidențieze viața în epoca comunistă, care, deși atât de austeră, nu a alterat în totalitate relațiile interumane.

Elementele autobiografice legate de familie, prezentate cu căldură, respect și dor, dezvăluie o personalitate specială. Descrierea vieții de la Conservator (Conservatorul ,,G.Dima” din Cluj), cu idealuri, prieteni, speranțe, relații interetnice, este reală, fără ascunzișuri.

În această frescă de epocă se naște o poveste, în parte, inspirată din realitate, în parte ficțiune, elementul de legătură fiind autoarea însăși. Implicarea ei în poveste îi dezvăluie și mai mult personalitatea, care, fiind o natură artistică, pendulează între vis și realitate. Ea pare, asemenea personajelor de basm care pătrund într-un tablou sau într-o oglindă, descoperind o altă lume și încercând să o facă mai bună. Cu toate încercările de a o ajuta pe eroina ei, finalul este dramatic. Ea este victima unei familii conduse de un tată despotic, ofițer de securitate, rupt de valorile umane și de credință. Dorința ei de a rupe lanțurile este firească, dar, din nefericire, nu a ales cea mai bună cale.

Cartea se citește cu plăcere, fiind scrisă cu pricepere, cu un limbaj intim și elevat în același timp. Cei care au trăit acele timpuri vor descoperi amintiri cunoscute, ce vor reînvia Clujul de altă dată.

Monica Noveanu