În vara anului 2016 Vince Pankoke, un fost agent FBI, proaspăt pensionat, primește un telefon neașteptat. La celălalt capăt al firului se află cineva pe care el, Pankoke, nu îl cunoaște. “Cât de mult te-ar atrage să renunți la rutina ta de pensionar și să preiei un caz important?”

Pankoke nu stă prea mult pe gânduri. Cazul este important, dar și dificil și nu numai pentru că s-a petrecut la mii de kilometri distanță, în îndepărtata Europă, dar și pentru că niciunul din posibilii suspecți nu se mai află în viață, căci a avut loc în urmă cu trei sferturi de veac, în vremea Holocaustului.

Dintre cele șase milioane de victime ale Holocaustului, numele Anne Frank este unul din cele mai cunoscute și nu doar pentru că a murit foarte tânără, la nici 16 ani, ceea ce în sine constituie o mare nedreptate, dar și pentru că în ciuda vârstei fragede, ea a apucat să lase ceva în urmă. Jurnalul Annei Frank a fost tradus în 70 de limbi și citit de milioane de copii și adulți din întreaga lume.

Născută la Frankfurt în 1929, Anne s-a mutat împreună cu familia în Olanda, sperând să scape astfel de persecuțiile naziste. Dar Germania a invadat Olanda în 1940, iar familia Frank a împărtășit soarta evreilor din teritoriile ocupate de naziști. În 1942, temându-se de o eventuală deportare, familia Frank s-a ascuns într-o anexă a casei lor de pe Prinsengracht 263. Anexa era ascunsă vederii de către o bibliotecă din lemn masiv, aflată la capătul unui coridor îngust. Biblioteca era rotită de două ori pe zi pentru ca cei de dinăuntru să poată fi aprovizionați cu alimente.

Așa au petrecut Anne și familia ei doi ani din viață, până în acea fatidică dimineață de 4 august a anului 1944, când au fost descoperiți. Raidul din acea zi a fost condus de însuși căpetenia nazistă Karl Silberbauer, fapt neobișnuit, căci în general cei ce făceau acest gen de descinderi erau polițiștii olandezi. Anne Frank, împreună cu ceilalți șapte ocupanți ai anexei, au fost trimiși la Auschwitz. Anne Frank a pierit de tifos în lagărul de la Bergen-Belsen cu puțin timp înainte de eliberare. Singurul din cei opt care a supraviețuit Holocaustului a fost Otto Frank, tatăl Annei. Acesta s-a întors în Olanda și a fost multă vreme preocupat să afle identitatea celui care a furnizat poliției locul ascunzătorii, semnându-le astfel condamnarea la moarte – asta până într-o anumită zi a anului 1953, când această obsesie a încetat să-l mai chinuie. Se presupune că în acea zi domnul Otto Frank a aflat numele delatorului, dar nu l-a dezvăluit niciodată. A luat secretul cu el în mormânt.

Misiunea lui Pankoke și a echipei lui de 19 cercetători a fost să încerce dezlegarea acestei enigme. S-au studiat mii de documente, s-au analizat milioane de gigabiți de date prin metode de inteligență artificială care nu fuseseră accesibile cu ani în urmă. Chiar dacă niciunul din suspecți nu mai era în viață, documentele încă existau. Echipa a căutat persoana în care se îmbinau toate cele trei elemente necesare producerii delațiunii și anume Informație, Motivație, Oportunitate. Erau destul de mulți care s-ar fi regăsit în una ori două din cele trei componente. Willem Van Maaren – considerat mult timp principalul suspect – a avut informația, dar nu și motivația. Van Maaren lucra în cadrul corporației conduse din umbră de Otto Franck și descoperirea aceasta i-ar fi lezat sursa de venit. Tonny Ahlers, un colaboraționist nazist antisemit, avusese motivația, însă nu și informația. O altă persoană bănuită a fost Ans van Dijk, dar ea nu se afla în Amsterdam în momentul raidului. Până la urmă, aproape întâmplător a fost găsită dovada cea mai concludentă. Nu era chiar o armă fumegândă, “a smoking gun“, cum le place criminaliștilor să spună, dar era o dovadă suficient de clară ca să-l poată incrimina pe făptaș. Pankoke a dat de urmele scrisorii care îi fusese trimisă lui Otto Frank cu ani în urmă și prin care i se aducea la cunoștință că cel care îi denunțase fusese Arnold van den Bergh, un avocat olandez.

Pankoke și echipa lui au realizat că acesta fusese singurul dintre cei suspectați la care se întruniseră toate cele trei componente. Avusese informația, ca fost membru în Consiliul Evreiesc al orașului, consiliu dizolvat ulterior de naziști. Avusese și oportunitatea, fiind singurul dintre foștii membri care nu fusese deportat în lagăr. Motivația i-o furnizase regimul nazist criminal care îl pusese în ipostaza aproape imposibilă de a avea de ales între propria viață și cea a apropiaților.

Lucrurile au început să se lege. Otto Frank, un om cu judecată, preferase atunci, în 1953, să nu reaprindă cărbunii încinși încă ai antisemitismului, mai ales că van den Bergh murise în 1950, măcinat de boală și sper că și de remușcări.

Descoperirea a fost primită cu oarecare stânjeneală de către comunitatea evreiască. Dar asta mă face să mă întreb: are oare vreo relevanță faptul că van den Bergh a fost evreu? A acționat el oare călăuzit de principii iudaice? Răspunsul l-au dat naziștii care i-au eliberat certificatul de arianizare, salvându-i trupul și pierzându-i sufletul.

O impresie puternică mi-au lăsat vorbele rabinului Menachem Sebbag, rabinul armatei olandeze, care a spus în finalul emisiunii 60 de Minute de la CBS: „ Ideologia nazistă a încercat să ne dezumanizeze, să ne desființeze ca oameni. În mod paradoxal această descoperire ne-a redat umanitatea, căci așa acționează oamenii când sunt puși în fața unor amenințări existențiale.”

Concluziile studiului au trezit o aprinsă polemică. Unii le-au primit cu rezerve. Chiar și echipa de cercetători a afirmat că nu pot fi siguri de rezultat decât în proporție de 80-85%. Dar presupunând că acesta este adevărul, eu cred că fiecare dintre noi e dator cu răspunsurile la două întrebări. Prima este dacă i se pot găsi circumstanțe atenuante lui van den Bergh. Poate fi el exonerat pentru că a preferat să-și salveze familia apropiată, sacrificându-i pe alții? Nu ar fi fost singurul care a acționat astfel, căci orice regim criminal se bazează în primul rând pe slăbiciunea umană. A doua întrebare este însă mult mai importantă: oare cum ar fi acționat fiecare din noi dacă ar fi fost pus în fața acestei alegeri imposibile? Sper, pentru binele nostru și al urmașilor noștri, ca istoria să nu ne pună niciodată în fața unei astfel de dileme.

În încheierea acestei relatări, în care există foarte mult întuneric și foarte puțină dragoste , mă voi opri la cuvintele Annei Frank, cuvinte pe care doar un copil, cu mintea încă nealterată de judecăți meschine, le poate scrie:

“În pofida tuturor, eu încă mai cred că omul e bun la suflet. Pur și simplu nu-mi pot construi speranțele pe o fundație măcinată de confuzie, mizerie și moarte. Văd cum lumea se transformă treptat într-o junglă, aud tunetul care ne va distruge, simt suferința milioanelor, dar dacă privesc înspre cer, am siguranța că într-o zi toate aceste cruzimi se vor sfârși, că liniștea se va reîntoarce.”

George Schimmerling