Înainte de începutul războiului, tabăra păcii din Troia a încercat să negocieze cu Ulisse pentru a renunța la conflict. Din păcate, nu a reușit și, după cum știm din mitologie și din istorie, războiul a avut loc. Mi-am adus aminte de piesa lui Jean Giraudoux din 1936, urmărind negocierile ce se desfășoară pentru a evita un conflict să zicem local – Ucraina-Rusia, dar care se poate transforma într-o conflagrație cu atât mai periculoasă pentru noi, cu cât Ucraina nu este departe de România, țară direct vizată la negocierile dintre SUA și Rusia.

Posibilitatea unui conflict la granița dintre Rusia și Ucraina, unde au fost masați 100.000 de militari și tehnica de luptă aferentă, a fost precedată de evenimentele din Belarus – deteriorarea situației la granița dintre Belarus, Polonia și țările baltice, zonă în care printr-o propagandă mincinoasă au fost atrași emigranți ilegali din Orientul Mijlociu și Africa cărora li s-a promis o trecere ușoară în Uniunea Europeană. Situația tensionată creată ar fi putut duce la o explozie provocatoare de incidente majore. Atitudinea fermă a UE a dus la stingerea acestui focar de conflict. Deși evenimentele s-au desfășurat în Belarus, opinia publică știa că fără aprobarea Rusiei acțiunea nu ar fi putut avea loc. Mai târziu a devenit clar că ceea ce s-a întâmplat în Belarus a fost perdeaua de fum care a ascuns manevrele rusești de a deplasa, sub diferite pretexte, forțele militare la granița cu Ucraina, în apropierea celor două teritorii rusofone, unde administrația ucraineană nu mai deține controlul. Situația creată i-a alarmat pe liderii ucraineni care vedeau posibilitatea repetării celor întâmplate în 2014, când Rusia a ocupat și anexat Crimeea și a provocat războiul din Donbas și Lugansk. Țările vecine, Europa și în ultimă instanță NATO, respectiv Statele Unite s-au alarmat și ele și s-au întrebat care sunt intențiile reale ale Rusiei. Ele au cerut detensionarea situației, invitând la dialog partea rusă, care de altfel a repetat de ficare dată că nu dorește să invadeze Ucraina. Totuși, chiar dacă o gândire logică și rațională sugerează că niciun stat nu și-ar putea asuma provocarea unui război global cu consecințe dramatice, nici nu poate fi exclusă în totalitate ipoteza cel puțin al unuia local, respectiv în Ucraina, dar care s-ar putea extinde ca un pârjol.

Scenariul ucrainean face parte dintr-o strategie mai amplă a Rusiei de a-și recăpăta locul care, după părerea ei, i s-ar cuveni pe scena politică internațională. Prin prăbușirea Uniunii Sovietice, Rusia, moștenitoarea ei, și-a pierdut statutul de mare putere, situație de neacceptat pentru o persoană ca Vladimir Putin. Strădaniile revenirii pe locul întâi pe scena politică au dat roade în Orientul Mijlociu și aceasta datorită, în primul rând, vidului de putere lăsat prin retragerea din regiune a Statelor Unite. Acest vid a fost umplut imediat de Rusia, Turcia și alți actori din regiune.

Pentru Europa era necesar un alt scenariu și Moscova și-a dat seama că aceasta ar fi divizarea ei, cu aplicarea unor tactici specifice. Astfel, temporar, Moscova a reușit să obțină simpatia unor membri ai Grupului de la Visegrad (Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia), profitând de nemulțumirea acestora față de Bruxelles. Totuși, odată cu victoria recentă în alegeri a forțelor proeuropene, Cehia și Slovacia își schimbă orientarea. În alte țări europene s-au dovedit eficiente folosirea așa-numiților ”troli”, sprijin acordat unor mișcări politice, sau chiar intervenția în alegeri. Astfel, Moscova a putut crea opinii care promovează avantajele unei politici proruse.

Dar pentru Rusia cel mai bun mijloc de divizare a vestului rămâne șantajul, folosit ca monedă de schimb pentru detensionarea situației din Ucraina. În 2014, după alungarea președintelui prorus Viktor Ianukovici și protestele ”maidanului”, când Moscova și-a dat seama că Ucraina a ales o orientare proocidentală, așa-zisa temere că NATO va ajunge la granița sa din Europa a determinat ocuparea și anexarea Crimeii și stârnirea războiului din zona rusofonă Donbas și Lugansk. Era o abordare falsă, deoarece eventuala acceptare a Ucrainei în NATO și UE erau, în situația de atunci, poduri prea îndepărtate ca să constituie o amenințare pentru Rusia. Ea a servit drept pretext și, din păcate, reacția de atunci a Europei, a UE sau NATO nu au fost convingătoare pentru Vladimir Putin. Occidentul a impus sancțiuni economice, dar se pare că Rusia a reușit cu timpul să-și ajusteze economia (nu contează că populația trăiește mai prost), iar opiniile europenilor nu au fost unanime, state ca Germania și Franța au vrut să atenueze sancțiunile. S-a schimbat și administrația americană, iar Europa nu se afla printre prioritățile SUA. Toate acestea și, probabil, unele motive de politica internă au determinat decizia lui Vladimir Putin de a se manifesta agresiv, iar la ultimele negocieri cu Occidentul vizând amenințarea cu o eventuală invazie, să lanseze actualul șantaj având drept țintă subminarea unității Europei, a celor două entități internaționale – Uniunea Europeană și NATO și a relațiilor Europa-SUA.

Astfel, în cele patru întâlniri Rusia-Occident, inclusiv cea de la Geneva dintre A. Blinken și S. Lavrov, partea rusă, vorbind de pericolele la adresa securității sale, a prezentat pretenții de la început inacceptabile. Ele urmăresc un fel de restabilire a sferelor de influență din perioada Războiului Rece. Astfel, s-ar interzice aderarea la NATO sau UE a unor țări care s-au aflat în sfera sovietică, respectiv Ucraina și Republica Moldova și se cere retragerea tuturor forțelor și armamentelor NATO, desființarea bazelor lor militare din estul Europei, respectiv din România și Bulgaria. De fapt, ținta este limpede: baza de la Deveselu, despre care de multă vreme rușii susțin că instalațiile defensive de acolo pot fi oricând transformate în lansatoare de rachete ofensive.

Teoretic, România, ca membră a NATO, dispune de garanții de securitate, faimosul articol cinci consfințește principiul ”toți pentru unul, unul pentru toți” și țara noastră, prin participarea la toate operațiunile Alianței, inclusiv războiul din Afganistan, s-a conformat, așa că se poate aștepta la respectarea angajamentului și în cazul său. Poziția oficială a Occidentului o vom afla curând, deoarece Moscova a cerut răspunsuri în scris la pretențiile prezentate. Să sperăm că ele vor corespunde așteptărilor noastre.

Esențială pentru Occident este menținerea și afișarea publică a unei poziții comune față de pretențiile Moscovei. Este obligatoriu să se audă o singură voce în respingerea șantajului rusesc, deoarece este limpede că Rusia mizează pe neînțelegeri, interese particulare, sau chiar ambiții personale. De aceea, oricât de favorabilă ni s-a părut atitudinea președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a trimite în România și forțe franceze alături de cele americane, trebuie analizate și nuanțele discursului lui rostit în fața Parlamentului Europei la preluarea de către Franța a Președinției Consiliului European. Macron a lansat ideea unei soluții europene pentru conflictul cu Rusia. El a declarat că dorește să edifice un sistem de securitate colectivă în Europa: „Următoarele săptămâni ar trebui să ne permită să ajungem la o propunere europeană care va duce la o nouă ordine de securitate și de stabilitate”, a spus el, precizând că revine europenilor realizarea acestei idei ”pe care apoi, să o împărtășim cu aliații noștri din NATO și să o propunem Rusiei pentru negocieri”.

Macron a arătat că pentru găsirea unei soluții politice la criza din Ucraina ar trebui să se facă apel la Formatul Normandia, la care participă Franța, Germania, Rusia și Ucraina.

Statele Unite, cărora li s-au alăturat NATO și UE, au amenințat Rusia cu sancțiuni economice ”dezastruoase” dacă va renunța la calea dialogului și va alege forța. Nimeni nu știe însă care este ”linia roșie” a cărei depășire îl va determina pe Vladimir Putin – impredictibil precum prietenul său, Donald Trump – să înceapă un război. Poate că ar trebui ca în cadrul dialogului Est-Vest să se creeze un spațiu, o formulă care să permită Rusiei să se retragă cu fața curată, fără să se simtă umilită.

Dar nu se știe dacă în acest moment se va putea ajunge la așa ceva, tot așa cum nu se știe care dintre opțiuni – titlul sau sfârșitul piesei lui Giraudoux vor fi valabile în cazul Ucrainei.

Eva Galambos