O străduță din Beer-Șeva, nu departe de centrul vechi, este denumită Hanokem (răzbunătorul); trec zilnic pe lângă ea.

În urmă cu câteva zile m-am oprit să citesc și cele înscrise cu litere mici. Redau textul integral: ”Shalom Schwarzbard (1886-1938), scriitor și răzbunător al sângelui evreiesc în Ucraina. În 1926 l-a împușcat la Paris pe Petliura, conducătorul pogromiștilor ucraineni. Procesul care i s-a intentat s-a transformat în rechizitoriu contra pogromiștilor. A fost achitat”.

Dacă numele Schwarzbard nu-mi era prea cunoscut, despre Petliura îmi aminteam din istoria ”oficială” din perioada mea că a fost un anti-bolșevic ucrainean convins.

Din istoria ”neoficială” și apoi din literatura istorică știam că în Ucraina antisemitismul avea rădăcini adânci, încă din Evul Mediu, hatmanul Bogdan Hmelniţchi (1595-1657) fiind considerat mândria ucrainenilor. În 2001, la o conferință de specialitate la Kiev, am văzut statuia conducătorului național Bogdan Hmelniţchi, din centrul orașului. Era înfățișat călare pe calul său. În mâna dreaptă ținea sceptrul, simbol al puterii invincibile a Ucrainei. Mulți vizitatori se minunau de frumusețea statuii; eu însă NU.

Putea fi ”mândria ucrainenilor”, însă a fost un antisemit de o cruzime rară, care avea la activ multe pogromuri și incendieri de așezări pașnice, locuite de evrei nevinovați; atrocitățile la care s-au dedat torționarii, animalele cu chip de om, n-au ocolit nici copiii și nici femeile. Într-una din așezări, mercenarii săi cazaci au dezlănțuit focurile iadului, au omorât, au siluit, au jefuit, au strâns tineri și tinere în sinagogă și i-au dat foc cu oamenii înăuntru. Din așezarea de atunci nu a mai rămas nimic[1].

Iar zelul cu care unii ucraineni – doar UNII – și-au oferit voluntar serviciile pentru exterminarea evreilor deportați în Transnistria, sau dincolo de Bug, îmi sunt bine încrustate în memorie din cele relatate de cei ce s-au mai și întors.

Revenind la tăblița cu denumirea străzii, îmi era clar de ce Șalom Schwarzbard, ”răzbunător al sângelui evreiesc în Ucraina”, l-a împușcat pe Petliura. Eram însă curios să aflu amănunte.

Acasă am deschis cartea Beer-Șeva – străzi, bulevarde, parcuri (în ebraică), autori: dr. David Frenkel, Ilan Nir, Editura Municipalității, 2004. Am găsit strada, însă nu se dădeau amănunte. Am apelat deci la „dr. Google”.

1. Context istoric

Cadrul istoric în care au trăit și activat cele două personaje, Petliura și Schwarzbard, este sfârșitul Primului Război Mondial, seismul geo-politic care a condus la dispariția celor două mari imperii: Imperiul Rus și Imperiul Austro-Ungar. Acest seism a destabilizat întreaga zonă. În acest război, ucrainenii au luptat atât de partea Puterilor Centrale, cât și alături de Antanta.

Revoluțiile ruse din februarie și noiembrie 1917 au dus la formarea Guvernului Provizoriu și apoi la fondarea Rusiei Sovietice conduse de bolșevici, precum și la Războiul Civil din Rusia. În acest context se înscrie și agresiunea Rusiei bolșevice împotriva nou-înființatei Republici Populare Ucraina.

În noua Republică Populară Ucraina au existat mai multe facțiuni (bolșevici, menșevici, socialiști, etc.); unele au cooperat, altele nu.

”Durerile facerii” au fost multiple și profunde. Mă limitez la câteva aspecte, material suplimentar se află în bibliografie.

Ca urmare a tăvălugului geo-politic au apărut mai multe state ucrainene și au avut loc câteva acțiuni suplimentare:

* Republica Populară Ucraineană (RPU) a existat între 1917 și 1920. Și-a declarat autonomia după destrămarea Imperiului Rus (ca urmare a Revoluției din Februarie 1917). Ea a fost recunoscută de guvernul provizoriu rus în 23 iunie 1917. După Revoluția din Noiembrie 1917, urmată de agresiunea Rusiei bolșevice împotriva Ucrainei, aceasta și-a proclamat independența în 25 ianuarie 1918, pe teritorii de pe fostul Imperiu Rus.

* Republica Populară Ucraineană de Vest (RPUV) a apărut pentru scurt timp (noiembrie 1918 – iulie 1919) în ținuturile ucrainene de pe fostul teritoriu austro-ungar. Adunarea legislativă era dominată de Partidul Național Democrat Ucrainean, care includea diferite elemente de ideologie greco-catolică, liberală și socialistă. Mai era reprezentat Partidul Radical Ucrainean și Partidul Social Creștin.

* Actul Unirii a fost semnat de către cele două republici, RPU și RPUV[2], în 22 ianuarie 1919.

* În 30 decembrie 1922, Ucraina, numită acum RSS Ucraineană, a aderat la nou înființata URSS, respectiv RSFSR[3].

Toate aceste ”făcături” erau caracterizate printr-o puternică influență comunistă și socialistă, fapt pentru care în Ucraina a apărut o mișcare națională pentru o auto-determinare reală, inclusiv o puternică mișcare naționalistă subterană.

Cine sunt protagoniștii întâmplării despre care relatez?

Simon Vasilovici Petliura[4] (mai 1879 – 25 mai 1926) a fost președinte al Republicii Populare Ucrainene (RPU), precum și comandant suprem al Armatei Ucrainene. În perioada suveranității RPU (1918–1921), el a condus lupta Ucrainei pentru independență.

Numele Petliura fiind strâns legat de violență, în Ucraina actuală el este considerat o figură controversată. Totuși, cariera sa are și aspecte pozitive: s-a afirmat ca un intelectual de elită, care a sprijinit cultura națională atât în Ucraina, cât și în diaspora. A fost un jurnalist ucrainean angajat împotriva opresiunii străine, articolele sale fiind un pericol constant la adresa puterii bolșevice. Odată cu înființarea Uniunii Sovietice (30 decembrie 1922), la care RSS Ucraineană a aderat, Petliura a fost nevoit să plece în exil. El a condus treburile guvernului ucrainean de la Tarnów (Polonia). Când Uniunea Sovietică i-a cerut extrădarea, polonezii l-au făcut „dispărut”, mutându-l discret la Varșovia. La sfârșitul anului 1923 a plecat la Budapesta, apoi la Viena și Geneva, stabilindu-se în cele din urmă la Paris, la începutul anului 1924. Aici a înfiinţat şi a editat ziarul în limba ucraineană Tryzub, continuând să scrie numeroase articole cu accent pe opresiunea națională în Ucraina. Ele au au avut un impact semnificativ asupra modelării conștiinței naționale ucrainene.

Samuel “Şolem” Isaakovici Schwartzbard (1886 – 1938) s-a născut la Ismail, în Basarabia (pe atunci în Imperiul Rus). A avut o copilărie dificilă. Din considerente rasiale, familia a fost obligată să se mute în orașul Balta. Încă din copilărie și-a pierdut mama și pe cei trei frați mai mari. În 1900, la 14 ani, a intrat ucenic la un ceasornicar.

Prima sa etapă revoluționară a început în 1903: s-a interesat de socialism și a devenit agitator revoluționar ilegalist pentru grupul Iskra (Ohrana, poliția secretă a Imperiului Rus, îi considera ”anarhiști” [5]). Revoluția rusă din 1905 l-a găsit la Kruți. După ce a participat la activități paramilitare în timp ce își vizita tatăl la Balta, el a fost arestat. A fost eliberat cu amnistia generală acordată de „clemența” țaristă post-revoluționară. De teama unor noi arestări, Schwarzbard a fugit în Austro-Ungaria, unde a trăit și a lucrat în mai multe orașe, inclusiv la Viena și Budapesta. Aici a devenit un socialist revoluționar convins, ”anarhist”, mentorul lui fiind filozoful rus Piotr Alexeevici Kropotkin. După arestări repetate și dificultăți financiare, a plecat Elveția. În ianuarie 1910, la 23 de ani, Schwarzbard s-a stabilit la Paris.

În 24 august 1914, Schwarzbard s-a înrolat în Legiunea Străină. A fost grav rănit, după care brațul stâng i-a rămas practic inutilizabil. Pentru curaj și servicii militare deosebite în Primul Război Mondial, a fost decorat cu Croix de guerre (Crucea militară), fiind considerat veteran de război francez. A fost demobilizat în august 1917.

În septembrie 1917 îl regăsim în proaspăta Republică Rusă, înființată după Revoluția din Februarie, voluntar în formațiile paramilitare înființate de Gărzile Roșii (1917-1920) pentru „protecția puterii sovietice”. Schwarzbard a comandat o unitate de cavalerie, iar din iunie 1919 a luptat în Brigada Internațională, subordonată Armatei Roșii. Următoarele două luni au fost deosebit de dificile: unitatea sa a fost înfrântă de forțele combinate ale lui Petliura (Armata Ucraineană) și Denikin (Armata Albă), aliați la acea vreme. Schwarzbard se afla la Kiev când cele două armate au intrat în oraș, unitatea sa fiind anihilată. A fost martor direct la ruinele și devastările umane lăsate de violența pogromului din iulie-august 1919, imagini care l-au urmărit tot restul vieții: cincisprezece membri ai familiei sale, inclusiv tatăl său, au pierit. A reușit să ajungă la Odessa, dar a fost trădat de un tovarăș de arme, tot ”anarhist”, forțelor albe care controlau orașul. Profitând de calitatea sa de veteran de război francez, la sfârșitul lunii decembrie 1919 s-a îmbarcat pe vasul ”Nicolae I”, iar în 21 ianuarie 1920 era la Paris.

A activat în mișcarea muncitorească franceză (propagandă și agitație comunistă). În 1925 a primit cetățenia franceză. A fost și membru al Uniunii cetățenilor ucraineni.

A contribuit cu o serie de articole la cotidianul de extremă stângă în limba idiș din New York פרײַע אַרבייטער שטימע (Freie Arbeiter Stimme -glasul muncitorului liber) sub pseudonimul Șolem („pace”); a scris și poezii în limba idiș sub pseudonimul Baal-Haloimes („visătorul”).

În 25 mai 1926, la ora 14:12, pe bulevardul Saint-Michel din Cartierul Latin, Paris, cei doi, Schwarzbard și Petliura, s-au întâlnit. Schwarzbard a scos o armă și l-a împușcat mortal pe Petliura. La poliție Schwarzbard a declarat: „Am ucis un mare asasin”.

• Procesul Schwarzbard (18-26 octombrie 1927)

Datele principale în dezbatere:

Simon Vasilovici Petliura s-a stabilit la Paris la începutul anului 1924. A condus lupta pentru independența Ucrainei după căderea Imperiului Rus. Ca președinte al RPU (1918–1921), a fost și Comandantul Suprem al Armatei. Numărul evreilor uciși în pogromuri pe teritoriul Republicii conduse de el este estimat la 35.000–50.000.

Samuel “Șalom” Isaakovici Schwarzbard, evreu rus, posedând și cetățenie franceză, era stabilit la Paris din ianuarie 1920. Ca spectru politic era de stânga, adept al mișcării socialiste. Principala lui apărare a fost că el răzbuna moartea victimelor pogromurilor din perioada când Simon Petliura deținea puterea. Printre evreii uciși se număra tatăl său și încă paisprezece membri ai familiei.

După opt zile de dezbateri, juriul a pronunțat verdictul: Samuel “Șalom” Isaakovici Schwarzbard a fost achitat.

• Post-factum

Petliura este o figură controversată, datorită pogromurilor care au avut loc în RPU în perioada sa. Petru Kenez notează [1]: „înainte de apariția lui Hitler, cea mai mare uciderea în masă a evreilor a avut loc în Ucraina, în cursul războiului civil. Toți participanții la conflict s-au făcut vinovați de uciderea evreilor, inclusiv bolșevicii.”

După 1918, Petliura a pierdut treptat controlul asupra unităților sale militare, unele unități separatiste fiind direct implicate în pogromurile împotriva evreilor. În timpul mandatului lui Petliura (1919–20), pe teritoriul ucrainean au continuat să fie comise pogromuri, iar Petliura nu a făcut suficient efort pentru a le opri.  Poate că se temea să-și pedepsească ofițerii și soldații implicați în crime împotriva evreilor pentru a nu le pierde sprijinul.

Cert este că în 26 august 1919 Petliura a semnat ordinul de a opri violența anti-evreiască, introducând pedeapsa capitală pentru infracțiunea de pogrom[6]. Doar că ordinul trebuia respectat, iar vinovații sancționați. De facto, din 1.236 de atacuri asupra evreilor, înregistrate între 1918 și 1921 în Ucraina, soldații RPU, aflați sub comanda lui Simon Petliura, au avut cel mai mare ”succes” prin numărul de victime în cele 493 de atacuri efectuate[7].

Acuzarea a încercat să demonstreze că Petliura nu a fost responsabil direct pentru pogromuri. Posibil, dar atunci cine era vinovat? Santinel de la intrare? Acuzarea a mai afirmat că Schwarzbard era un agent sovietic, care a primit ordinul de a-l lichida pe Petliura. Teza ar fi posibilă: Petliura, un anti-bolșevic convins, care conducea activitățile guvernului RPU în exil, era un real pericol pentru puterea bolșevică; doar că după proces, Schwarzbard nu a revenit la ”centrală” ca să primească o medalie-tinichea și o rentă pentru ”bunele servicii”.

Petliura a fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse

După achitarea sa, în 1928, Schwarzbard a decis să imigreze în Palestina, dar autoritățile britanice i-au refuzat viza. Din 1933 a fost în Statele Unite. În 1937 a plecat în Africa de Sud; a murit la Cape Town în 3 martie 1938. În 1967, conform voinței sale, rămășițele pământești i-au fost aduse în Israel și reînhumate în așezarea Avihail, la nord-est de Netania.

La încheiere

Motivul pentru care străduța din Beer-Șeva este numită „Răzbunătorul”, e clar: Schwarzbard a fost cel care a împlinit blestemele nevinovaților uciși. La proces, el și-a recunoscut fapta; omor cu premeditare, pentru care legea franceză prevedea pedeapsa capitală. Pe parcursul procesului, rolurile însă s-au inversat: bazat pe acuzațiile de responsabilitate ale lui Petliura pentru pogromurile masive din Ucraina anilor 1919-1920, inculpatul a devenit acuzator. Schwarzbard a fost achitat.

1. https://en.wikipedia.org/wiki/Symon_Petliura#Role_in_pogroms
2. https://en.wikipedia.org/wiki/Schwarzbard_trial
3. https://en.wikipedia.org/wiki/Sholem_Schwarzbard
4. https://en.wikipedia.org/wiki/Ukraine
5. https://en.wikipedia.org/wiki/Ukrainian_State
6. https://en.wikipedia.org/wiki/Ukrainian_Soviet_Socialist_Republic
7. https://en.wikipedia.org/wiki/Ukraine#19th_century,_World_War_I_and_revolution

https://en.wikipedia.org/wiki/Fraye_Arbeter_Shtime

Strul Moisa

---

[1] Bogdan Hmelnițki a murit din cauza unui accident cerebral, fiind înmormântat în localitatea Subotiv, în biserica ancestrală alături de unicul său fiu. Un nobil polonez a cucerit localitatea și a ordonat deshumarea și dezonorarea lui Bogdan și a fiului său. Astăzi nu mai există nimic din urmele lor pământești.

[2] Din anul 1999, Ziua Unirii Ucrainei e sărbătorită la 22 ianuarie pentru a marca semnarea tratatului.

[3] Ulterior au aderat și republicile bielorusă și transcaucaziană. În total, în URSS au fost 15 republici constitutive.

[4] Simon Vasilovici Petliura s-a născut la Poltava, Imperiul Rus. A studiat la Seminarul Ortodox Rus din Poltava (1895 – 1901), pentru a deveni preot ortodox. A fost exclus din seminar în momentul când a fost descoperit că e afiliat la una din numeroasele rețele ale societății secrete Hromada a intelectualității ucrainene. Aceste societăți au pus bazele elitei intelectuale ucrainene, precum și a mișcării politice naționale împotriva Rusiei țariste.

[5] În contextul istoric de referință, anarhismul respinge ideea că guvernele au autoritatea supremă asupra societăților.

[6] Din ordinul emis de comandamentul principal al armatelor RPU în 26 august 1919:

Este timpul să ne dăm seama că populația evreiască mondială – copiii lor, femeile lor – a fost înrobită și lipsită de libertatea sa națională, la fel ca și noi. Nu ar trebui să plece nicăieri departe de noi; trăiește cu noi din timpuri imemoriale, împărtășindu-ne soarta și nenorocirea cu noi.

Am hotărât să ordon ca toți cei care vă vor incita la pogromuri să fie expulzați din armata noastră și judecați ca trădători ai Patriei Mame. Să-i judece instanțele pentru faptele lor, fără a cruța infractorilor cele mai aspre pedepse conform legii. Guvernul RPU, înțelegând răul pe care pogromurile îl fac statului, a emis o proclamație către întreaga populație a țării cu apelul de a se opune tuturor măsurilor luate de inamici care instigă la pogromuri împotriva populației evreiești…

[7] Se adaugă și 307 atacuri executate de către conducătorii independenți ucraineni de război, 213 de către armata lui Denikin, 106 de către Armata Roșie și 32 de către armata poloneză [1].