---

Preambul: În timpul anilor în care prietenia dintre mine şi Bela se închega pe undele eterului, prin convorbiri telefonice nocturne, s-au creionat şi câteva episoade din lumea ei de odinioară. Voi reda un crâmpei al acestei lumi în povestirea care urmează. Mi-a povestit-o la telefon, într-o seară, când timpul se oprise în loc, Bela fiind sub greutatea amintirilor povestitorului, iar eu sub cea a emoţiilor ascultătorului:

          La începutul Celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce studiam la Academia de Muzică din Moscova, un prieten al tatălui meu m-a sfătuit să găsesc un post de profesoară la sat, acolo aş fi putut avea o şansă de a reduce impactul creat de foametea şi mizeria războiului.  

          Deoarece nevoia de profesori de limba germană era mare, nevoie creată şi de perspectiva în creştere a războiului, erau acceptaţi şi cei care nu aveau studii formale, dar cunoşteau câte ceva din limbă. Mânată de necesităţile primordiale ale vieţii de zi cu zi, o viaţă grea de foame şi frig într-una din iernile cele mai crâncene ale acelor ani, am hotărât să fac o pauză în studiile mele de pian şi să accept postul oferit de Comitetul pentru învăţământ regional într-un sat din judeţul Balaşov, aflat lângă Volga. Sătucul se numea Pinierovka şi era unul, în care “lumpen proletariatul” local era prezent printre acei ţărani pe care foamea şi restriştea îi împinsese către orăşelele din jur, pentru a-şi găsi un post de muncitor angajat într-unul din micile ateliere sau făbricuţe îngrămădite la marginile orăşelelor. Gara era legătură şi, în acelaşi timp, poartă de ieşire către paradisul visat de toţi cei care îşi aduceau de afară gologanii cu care îşi întreţineau familii, fraţi, părinţi, uneori neveste şi copii, de multe ori nedoriţi. Un fum greu plutea asupra centrului, aşa fel încât de la un tren la altul abia izbutea să se împrăştie şi să ducă până la marginea aşezării izul încărcat de miresme de cărbune amestecate cu speranţă. Poate odată îşi vor găsi un alt loc, în afara sătucului sărac şi meschin.

          Am fost repartizată să înlocuiesc o profesoară de limba germană în şcoala satului, la clasa a cincea. Profesoara iniţială fusese lovită de un elev cu o praștie, lovitură care o lăsase oarbă de un ochi. Biata femeie se pensionase, neputând rezista durerii şi frustrării. Copilul cu pricina îşi petrecea pentru a cincea oară anul şcolar în clasa a cincea, pe care nu reuşea s-o promoveze. După regulamentul de pe vremea aceea, cinci ani de şcoală erau obligatorii şi nu exista o soluţie simplă pentru a-l absolvi pe tânărul deja de 15 ani de regulamentul prevăzut.

          Pe copil l-am văzut la prima lecţie şi l-am remarcat imediat. Faţă de ceilalţi elevi, în majoritatea lor fetiţe de 10-11 ani, prezenţa acestui băieţoi era stridentă prin dimensiunile sale. Era un copil de statură înaltă şi cântărea cam 80 de kilograme, avea părul roşcat şi încurcat, iar numele său, Şciotkin, era parcă o poreclă dată în trecut membrilor familiei sale. Avea nişte dinţi galbeni rânjind proeminent din faţa rotunjoară ca a unui purceluş, cu pete roşietice în obrăjori, cu ochii vioi, dar de o nuanţă care te făcea să te temi, neştiind la ce te poţi aştepta în clipele următoare.

          Ce-i drept, directorul şcolii, un rusnac tare de treabă, mi-a promis încă înainte de apariţia mea în faţa clasei că îmi va sta la dispoziţie cu orice voi avea nevoie. Îmi mai atrăsese atenţia că elevii clasei a cincea obişnuiesc să cam deranjeze mersul lecţiilor în clasele inferioare şi de aceea să fac tot posibilul să nu le dau voie să iasă în timpul lecţiei afară din clasă, cu eventualul pretext că ar cere să meargă la toaletă.

          Când am intrat în clasă şi am privit copiii, mi-am dat imediat seama că nu o să pot ocoli problema semnalată de directorul şcolii. Ochii lui Şciotkin mă fixau de la început şi, nu după mult timp, îl aud că îşi cere voie să iasă la toaletă. Încerc să-i explic că nu este voie de ieşit în timpul lecţiilor şi că trebuie să se conformeze. Şi atunci, ce credeţi că face tânărul Şciotkin ca să arate cât îi pasă lui de regulament? Se apropie de geam, se înalţă cumva pe deasupra pervazului şi, folosind faptul că localul clasei se afla la primul nivel, îşi debutonează şliţul şi începe să facă un pipi boltit, cu speranţa că lichidul va ajunge doar în partea exterioară a ferestrei.

          Eu aveam atunci doar 20 de ani şi nu văzusem încă scene de acest fel, dar nu m-am lăsat intimidată şi mi-am spus în sinea mea că voi găsi cum să-i vin de hac pezevenghiului. În clasă, hohotele fetiţelor şi ale celorlalţi copii cu greu puteau fi oprite şi după câteva minute, făcând cumva abstracţie de cele întâmplate, am continuat prima mea lecţie de germană. Textul care era scris în carte era sonor şi unic “Ana und Martha baden…”

          A venit apoi a doua lecţie, am aşteptat să se facă puţină linişte şi l-am invitat pe Şciotkin la tablă.

          – Dar nu am carte, Bela Abramovna, a fost răspunsul lui surd aproape şuşotit venind din ultima bancă.

          – Nu-i nimic băiete, i-am spus eu, cu inima cât un purice, dar arătând o indiferenţă şi siguranţă de zile mari faţă de clasă, vino la tablă şi ai să primeşti o carte. Să vezi ce bine o să ne descurcăm.

          Puţin stânjenit, în ciuda siguranţei de sine afişată mereu, a pornit băieţoiul către tablă. Ştia că va trebui să facă faţă cumva propunerii mele şi, aşa cum nu aveam nici eu încă habar de evoluţia scenei în curs, aşa nici adolescentul intrigat de 15 ani, nu putea să prevadă ce se va întâmpla mai departe.

          Când s-a postat lângă perete, în apropierea tablei, i-am spus:

          – Uite, Şciotkin, ai aici cartea mea, citeşte te rog textul pe care urma să-l exersaţi acasă.

          Începe băiatul să se uite pe pagina cărţii, suspină în barbă şi după câteva minute în care şi-a mişcat buzele într-un efort de a pronunţa textul, se aude deodată fraza pe care o repetasem cu toţi în lecţia anterioară:

 “Ana und Martha baden…”

          – Vai, ce bine citeşti, băiete, oare ai mai învăţat limba germană cândva? Sau poate ai pe cineva în familie vorbitor de limba germană cu care din când în când ai schimbat câteva propoziţii? întreb eu mirată, arătând cât sunt de încântată de pronunţia lui.

          – Nu, Bela Abramovna, nu ştiu nimic de această limbă, este o limbă străină şi ai mei nicicând nu au vorbit-o…

          – Ai primit în catalog nota 5, acum poţi să te duci la locul tău, să ştii că ai avut o pronunţie foarte bună, le poţi servi colegilor tăi de model!

          Urmărindu-l cu coada ochiului, am văzut cum pezevenghiul, obişnuit totdeauna să fie admonestat, să se ţipe la el, sau să i se spună cât de necorespunzător a fost la lecţie, se întorcea oarecum împleticit spre locul său din ultimul rând. O linişte tensionată domnea peste clasă. Pentru prima oară, copiii fuseseră scoşi din rutina de zăpăceală şi ironie care se crease în jurul lui Şciotkin. Cum a putut un elev repetent să primească notă maximă şi încă la o materie grea ca limba germană? În ziua aceea lecţia a continuat în linişte, fără nici o problemă. Tânărul stătea cu botul pe labe şi se gândea, probabil cu nedumerire, la ceea ce se întâmplase. A urmat o altă lecţie, cu alte texte şi teme acasă, Şciotkin a venit din nou la tablă, mai puţin lipsit de încredere de această dată, dar şi acum l-am trimis la loc după ce i-am înscris o notă de 5, nota maximă, în catalog. Câteva cute brăzdate de pe fruntea lui începuseră parcă să se descreţească, sau cel puţin aşa îmi părea mie, profesoara cea tânără şi lipsită de experienţă care venise cu atâta elan în satul mizer în care iarna părea să fie veşnică.

          Au urmat şi alte evenimente neobişnuite în acea clasă a cincea, de care profesorii încercau în majoritatea lor să se lepede: prezenţa lui Şciotkin aducea acestei clase o umbră pe care o evitau cu toţii.

          Eu mă numeam Bela Abramovna, după numele tatălui, Avram, şi, desigur, după obiceiul locului, prenumele era însoţit de ajustarea după gen a numele tatălui. Nu le trebuia copiilor de la ţară prea multă isteţime ca să ghicească obârşia mea iudaică, numele, înfăţişarea, poate şi funcţionalitatea mea ca profesoară de germană. Un băieţaş pirpiriu din clasa I-a obişnuia să mă deranjeze lecţie de lecţie, deschizând uşa clasei a cincea, de nenumărate ori, începând de la intrarea mea în clasă, oprind pentru o clipă vociferarea şi continuând apoi de nenumărate ori, cu un zumzet ca de muscă ce bâzâie pe undeva şi nu-i poţi veni de hac. Deschidea uşa clasei  şi striga în gura mare:

          – Bela Abramovna, “curaciku nie hocesh”? [1]

Copiii înveseliţi chicoteau de zor, întrerupându-se astfel liniştea aflată şi aşa într-un echilibru instabil.  

          Încercam să găsesc o modalitate de a face abstracţie de acest incident aproape zilnic şi mă frământam din ce în ce mai mult, întrebându-mă până unde vor copiii să întindă arcul răbdării mele, ca să-i verifice coeficientul de elasticitate. Îmi spuneam că am probabil nişte calităţi care mă ajută să nu disper şi să-mi păstrez firea, un lucru atât de folositor în contactele cu copiii răutăcioşi şi neînţelegători.

Aşa au trecut câteva săptămâni de la începutul perioadei în care îl domolisem pe Şciotkin, transformându-l de fapt într-un ursuleţ cooperant. Nu m-am gândit niciodată care va fi evoluţia atitudinii sale faţă de mine şi mă liniştea gândul că reuşisem într-un fel să-i domolesc aversiunea. După câteva săptămâni în care băieţelul din clasa I-a, cu bâzâiala lui de muscă, continua cu precizia unui ceas cu cuc să aducă aminte că nu se va putea păstra liniştea, Şciotkin a intrat în acţiune.

          La ora la care se crăpa încetişor uşa şi căpşorul pistruiat care ajungea cu greu la clanţă îşi începea zumzăiala, Şciotkin mi-a făcut un semn să păstrez liniştea.

          Deodată, prin surprindere, s-a repezit cu o dexteritate de felină în ciuda dimensiunilor sale de urs, l-a apucat cu o labă pe băieţel de gulerul uniformei și l-a ridicat până la înălţimea la care putea să-şi înalțe mâna fără să o încline, ca şi cum se pregătea să arunce o piatră. Eram, şi eu, şi clasa, cu toţii tulburaţi, căci faţa copilului părea că încet, încet se învineţeşte. În prima clipă n-am rostit nici o vorbă, dar după aceea l-am rugat să-l elibereze din strânsoare. A fost ultima oară când s-a auzit zumzetul de muscă…

          Într-una din după-amiezele terne şi întunecoase de iarnă stăteam zgribulită şi învelită în păturile şi cojoacele pe care mi le dăduseră localnicii ca să mă apăr de frig. Mă uitam la florile de gheaţă pe care gerul le conturase pe geam; privirea îmi era însă pierdută spre o direcţie nedefinită. Seara începuse să coboare, luând încă puţin din lumina precară, pe care reuşeam s-o menţin în cămăruţă, cu ajutorul unui bec minuscul. Deodată am zărit o siluetă apropiindu-se de “coliba” pe care o primisem din oficiu ca să-mi servească drept casă în timpul şederii mele acolo în anul de învăţământ pentru care căpătasem numirea de profesoară. Silueta era voinică şi părea să tragă energic în spatele ei ceva care cu greu înainta în urmă-i. O pată închisă la culoare se apropia în paşi lenţi de căsuţa care mă ferea, chipurile, de atrocitatea vremii de afară.

          Toc, toc, toc… bate ceva în uşă. De fapt era cineva, în atmosfera aceea ursuză a satului în care nimănui nu părea să îi pese de celălalt mai mult decât  clipa de interacţiune strictă şi scurtă din orele de activitate comună. Acel cineva, era, da, aţi ghicit, băiatul de 15 ani, sosit pe neaşteptate, trăgând după el o săniuţă. Pe scaunul săniuţei erau vreascuri, pe care le adunase el singur de pe unde putuse, scormonind pe sub zăpadă şi cu gândul la mine, sau mai bine zis cu gândul la iarna, pe care trebuia s-o înfrunt în acele condiţiile grele, nespus de grele. Cine şi-ar fi închipuit că tocmai Şciotkin, elevul repetent şi “nelegiuit”, să fi avut atâta simţire ca să se gândească şi mai ales să traducă în faptă un gând îndreptat către profesoara lui de germană. Acea profesoară, care pentru prima oară în anii lui de şcoală, îl scosese din mocirla din care nu numai că fusese aruncat, dar poate chiar se aruncase singur; oricum, din care, nimeni dintre toţi cei din jur nu încercase vreodată să-l scoată.

L-am poftit înăuntru ca să-i mulţumesc, sau poate să pun samovarul ca să-i torn o ceaşcă de ceai… dar nu, Şciotkin a fugit imediat înapoi, lăsând în pragul uşii doar vreascurile cărate cu săniuţa. Am rămas îngândurată în seara aceea, gândindu-mă că oriunde în lume poţi găsi o rază de lumină, până şi în colţurile cele mai întunecate de bezna naturii şi a sufletelor.

          Era desigur o întâmplare neobişnuită ca acest copil atât de vulgar, de violent şi de opoziţionist, cu care întreaga instituţie a şcolii nu reuşise să se confrunte ca să ajungă la un mod de înţelegere, tocmai el a ştiut cumva să-mi citească gândurile şi să-mi pună la dispoziţie poate cel mai important lucru după care tânjeam în zilele acelea friguroase.

          Lecţiile de germană la şcoala satului au continuat, iar lui Şciotkin nu numai că am reuşit să-i vin de hac, el devenind un elev ascultător care urma lecţia ca şi ceilalţi, dar a ajuns oarecum şi “apărătorul” meu. În diferite situaţii în care mă aflam la şcoală, el mă seconda la câţiva metri în urmă, aproape la fiecare drum pe care îl făceam după orele de şcoală, străbătând străduţele nepavate ale sătuleţului. Aveam în felul acesta o “gardă personală”, băiatul roşcovan temut de toţi premergătorii mei!

          Multe momente ale acelui prim an de şcoală mi-au rămas întipărite în adâncimile memoriei, roase în parte de vreme, dar cel mai de neuitat a fost momentul în care, la începutul vacanţei de vară, am părăsit satul. După o parte de an petrecută la Pinierovka, am hotărât să îmi reiau studiile de pian, de data aceasta trebuind să-mi îndrept paşii către Saratov, oraşul în care fusese evacuată Academia de Muzică din Moscova. Un singur suflet a venit să-şi ia rămas bun de la mine la gara satului, şi acela a fost băiatul cu părul roşu şi băţos ca o perie. Mi-a smuls aproape cu sălbăticie traista care adăpostea cele câteva lucruşoare avute cu mine, după care m-a aşteptat să înaintez, conform codului stabilit între noi. Şi pe peronul gării, sub apăsarea dungilor înnegrite de funingine ale pereţilor dimprejur, lăsate ca mărturia trecerii zilnice a trenurilor, încolo și încoace, m-am apropiat de el cu teama că va fugi, și l-am sărutat pe obraji. Am simţit atunici umezeala dârelor care-i şerpuiau pe obrajii îmbujoraţi și lucioşi. Lacrimile lui Şciotkin erau ultimul şi cel mai veridic semn al legăturii dintre noi.

                                                           Veronica Rozenberg, noiembrie, 2002

Publicat în EPPUR SI MUOVE… şi totuşi continuă, Ed. Smart Publishing, Bucureşti, 2019

---

[i] Şciotkin vine de la cuvântul rusesc perie (щетка)

[1] O găinuşă nu doriţi? (în ruseşte)