Ce idee fantastică: să putem înlocui după dorință un organ bolnav cu o „piesă de schimb”! Dar procedeul nu e chiar atât de simplu precum s-ar părea.
Prima încercare care a făcut senzație a fost în 1967, când chirurgul sudafrican Christiaan Barnard a transplantat inima unei femei moarte într-un accident unui pacient care suferise atâtea infarcte, încât inima lui era aproape complet distrusă. Nu încape îndoială, Prof. Barnard era un chirurg de excepție. Operația a reușit, dar pacientul a mai trăit numai 18 zile…
Adevărul este că încă nu existau condițiile pentru a trata un pacient după un transplant. Cea mai mare problemă a fost – și a rămas – sistemul imunitar, care recunoaște organul transplantat ca pe un corp străin și îl respinge. Se poate încerca inhibiția sistemului imunitar, dar cu medicamentele care îi stăteau la dispoziție pe atunci, aceasta era o sabie cu două tăișuri: organul străin nu era respins, dar sistemul imunitar nu mai apăra organismul de infecții. Prof. Barnard era desigur conștient de acest fapt și a cerut ca pacientul să fie ținut în condiții foarte stricte de igienă. Dar totul a fost în zadar. Pacientul s-a infectat și a murit de pneumonie. Interesant că în descrierea cazului[1] nu sunt amintite deloc antibiotice!
Printr-un miracol, următorul pacient, care a primit un transplant de cord în 1968, a putut părăsi spitalul și a mai trăit aproape un an și jumătate.
De fapt cea mai simplă formă de „transplant” este transfuzia de sânge. Încercări de transfuzie au fost făcute încă din sec. al XVII-lea, dar cu un succes variabil. Abia la începutul sec. XX, odată cu descoperirea grupelor sanguine, (A, B, AB și O) s-a trecut la o aplicare largă și relativ lipsită de pericole a transfuziei: dacă sângele din transfuzie aparține aceleiași grupe ca sângele pacientului (sau este al unui donator universal, O), reacțiile de respingere sunt rare. De atunci transfuzia a intrat în arsenalul medicinei în cazuri de hemoragie, accidente, precum și în medicina de război. De aceea în situații de urgență autoritățile se adresează populației cu cererea de a dona sânge.
Transplantul unui organ solid este cu mult mai complicat. Organul trebuie să se potrivească pacientului ca mărime și formă. În loc de patru grupe, ca la sânge, compatibilitatea organului este reglată de multe gene și fiecare poate avea diferite variații, astfel că există un număr foarte mare de posibilități și o compatibilitate perfectă există numai dacă organul transplantat aparține însuși pacientului, sau unui geamăn identic. (Aceste cazuri sunt rare, dar ele există. De exemplu bolnavii cu arsuri grave primesc un transplant cu propria lor piele, recoltată de pe o parte a corpului care nu a fost arsă. Ea se „prinde” imediat și ajută la vindecarea arsurii, iar locul de unde a fost prelevată pielea pentru transplant se vindecă și se formează un strat nou de piele.)
În cazul ideal, transplantul se face de la donator viu, de exemplu când un părinte donează un rinichi sau o porțiune din ficat pentru a-și salva copilul. Fiind înrudiți, compatibilitatea este probabil mai bună, iar organul este transplantat imediat – cu cât trece mai mult timp de la prelevare și până la transplant, crește probabilitatea că organul să se deterioreze.
Transplantul de la un donator viu are însă și o fațetă sumbră: comerțul ilicit cu organe. Nu o dată am auzit povești de groază, în care cineva este atacat noaptea și a doua zi se trezește la spital, cu un rinichi lipsă. Din păcate, atunci când cererea depășește cu mult oferta, se găsesc oameni care caută să se îmbogățească pe seama suferințelor altora… Și într-adevăr cererea depășește cu mult oferta.
În mod normal organele pentru transplant sunt obținute de la persoane sănătoase care au decedat subit, de exemplu într-un accident. Procedura este complicată și cel puțin în „lumea civilizată” ea are loc în prezența mai multor medici, pentru a asigura că totul se desfășoară în mod legal. Creierul este organul cel mai sensibil la lipsă de oxigen și la numai trei minute după un stop cardiac apar tulburări serioase în activitatea lui. Dacă încercările de resuscitare nu reușesc, după zece minute survine moartea cerebrală, țesutul nervos este ireversibil distrus și întreaga activitate a creierului încetează. Această stare trebuie diagnosticată corect, apoi restul organismului poate fi menținut „în viață” cu ajutorul ventilației mecanice până la prelevarea organelor.
Legislația în această privință variază de la o țară la alta. În general se ține cont de dorințele familiei, dar când acestea lipsesc, în unele țări prelevarea de organe este permisă, în altele nu. În unele țări cetățenii își pot face un „carnet de donator”, prin care declară că sunt dispuși să-și doneze organele în caz de moarte subită. (Contrar așteptărilor, un om poate deveni donator la orice vârstă, dacă e sănătos și organele sunt în stare bună.) În Israel situația este și mai complexă. Există o interdicție religioasă de a tulbura liniștea mortului, însă pentru salvarea unei vieți se admit excepții. Practic fiecare caz este discutat în parte.
Pentru fiecare organ disponibil așteaptă mii de bolnavi și întrebarea cine îl va primi nu este deloc simplă. Mulți bolnavi au murit înainte de a le fi venit rândul la transplant. Experții au hotărât ca organul să-i fie oferit bolnavului cu cea mai bună compatibilitate genetică. El va avea cele mai puține probleme de respingere, deci va trage cel mai mare folos. Decizia e logică, dar e ușor de închipuit dezamăgirea bolnavului care a ajuns să fie primul pe listă, și totuși e amânat. La lungimea perioadei de așteptare pentru un transplant contribuie și faptul că unele organe se pierd. De exemplu dacă un bolnav moare subit într-un spital de provincie, unde lipsesc condițiile și personalul necesar prelevării de organe, șansa este pierdută. Ba au fost chiar cazuri când un organ a fost trimis pentru un transplant în alt oraș și pur și simplu a fost „uitat” în avion, până s-a deteriorat. E revoltător, știu, dar din păcate nimeni nu este perfect.
Transplantul însuși este o operație lungă și complicată. Organul trebuie „conectat” la noua gazdă, mai ales la vasele de sânge. Marea vedetă este desigur chirurgul, dar de fapt este o muncă de echipă, care poate reuși numai prin colaborarea tuturor membrilor: chirurgi, anesteziști, asistente… Este nevoie de sprijinul laboratoarelor, al farmaciei, al unității de sterilizare a instrumentelor. Tehnicienii asigură lumina, ventilația și mai ales buna funcționare a aparatelor. Chiar și femeia de servici e importantă, pentru că cel mai bun chirurg va eșua dacă sala de operație nu strălucește de curățenie.
Transplantul este urmat de cel puțin o săptămână de spitalizare. La început are loc faza de respingere acută, care în zilele noastre este tratată cu medicamente la care Barnard încă nici nu visa. Când pacientul începe să se stabilizeze, el primește medicamente imunosupresive, pe care va trebui să le ia toată viața. Doza este stabilită individual după concentrația substanței în sânge, după starea organului transplantat și după fenomenele secundare. Pericolul de infecție rămâne, dar el este redus. Cel puțin teoretic, pacientul poate trăi încă zeci de ani după un transplant.
Din cele de mai sus reiese că transplantul este nu numai complicat, ci și scump. Este oare echitabil să se investească atât de mult pentru a salva un singur om, în vreme ce alții mor de foame, sau de boli care ar putea fi controlate cu ușurință, ca de exemplu diareea copiilor din Africa? Investiția făcută într-un singur transplant ar putea salva sute de alte vieți. Întrebarea este foarte grea. Eu consider că investiția este îndreptățită pentru progresul medicinei și pe măsură ce devine o operație de rutină, prețul va scădea și operația va deveni accesibilă unui public tot mai larg.
Motivul pentru care am abordat acest subiect este că tocmai acum în domeniul transplanturilor au loc schimbări dramatice. În 7 ianuarie 2022 a avut loc primul transplant reușit al unui organ luat de la un porc. [2] De fapt au existat câteva încercări mai vechi de transplant de la animale, dar toate au eșuat din cauza incompatibilității. De data aceasta animalul a fost manipulat genetic, mai multe gene care puteau cauza probleme au fost eliminate, sau înlocuite cu gene umane. În momentul în care scriu articolul, la aproape două săptămâni după operație, pacientul se simte bine.
Dacă această metodă va avea succes, problema așteptării interminabile pentru un organ se va rezolva de la sine. Este posibil să fie eliminată și necesitatea medicamentelor imunosupresive, cu toate neajunsurile lor. Bineînțeles că se vor găsi și iubitori de animale care să se întrebe care este părerea porcului… Dar într-o societate care oricum crește animale la scară industrială pentru consum, întrebarea mi se pare irelevantă.
N.B. Îi mulțumesc lui Tiberiu Ezri pentru ajutorul neprețuit în domeniul medical.
[1] http://www.grandroundsjournal.com/articles/gr049002/grhist-001-barnard.pdf
[2] https://www.nature.com/articles/d41586-022-00111-9
Hava Oren
17 Comments
Un aspect nemenționat al medicinei de transplant este faptul că imunosupresia favorizează apariția cancerului. Adică, aproape toți pacienții transplantați cu succes (inclusiv cei care au primit transfuzii de sânge) au mai multe șanse de a dezvolta cancer decât restul populației ajustate în funcție de vârstă. Desigur, acest lucru nu ar trebui să pună sub semnul întrebării semnificația și avantajele transplantului. Am vrut doar să fac cunoscut un efect secundar al imunodepresiei cronice. Este cu atât mai important să se obține organe donatoare mai compatibile.
Privitor la considerentele de ordin moral în cazul unui transplant, nu pot să nu mă refer la romanul “Never Let me Go” al scriitorului Kazuo Ishiguro. Naratiuna relatează traiectoria unor clone din fragedă copilărie până la vârsta adultă şi este scris la persoaa întâia din perspectiva lui Kathy, una din aceste clone, care au fost create special pentru a furniza organe de transplant pentru societatea umană. Ele pot rezista, în funcţie de circumstanţe, de la unu la patru “recoltări,” după care se utilizează şi restul organelor lor.
Cred şi sper că o asemenea soluţie nu va fi niciodată acceptată de societate.
Pe Kazuo Ishiguro îl cunosc din ”The Remains of the Day” – e un scriitor superb!
Într-adevăr ideea de a clona OAMENI ca donatori de organe pentru transplant este înfiorătoare și absolut inacceptabilă! Dar dacă acceptăm creșterea animalelor la scară industrială pentru consum, nu văd de ce nu am accepta creșterea animalelor și pentru alte scopuri.
Tocmai am citit un articol interesant în revista “The Smithsonian Magazine” privitor la părţi ale organismului care nu pot fi înlocuite printr-un transplant.
S-a reuşit, în condiţii de laborator, să se stimuleze regenerarea picioarelor pierdute/amputate la o specie de broască care nu are proprietatea înnăscută de regenerarare – cum o au, de exemplu, salamandrele.
Acest lucru s-a realzat printr-un cocktail de medicaţii şi împiedicarea formării ţesutului cicatricial/colagen.
Se prevede că peste câteva decenii se va putea realiza acest tip de regenerare şi la fiinţele umane.
Extraordinar!
Ne tineri la curent cu cele mai mari realizări in știința medicală. Va mulțumim.
O întrebare: de ce un transplant obișnuit era imposibil de infâptuit in acest caz? Singura soluție, o inima de porc modificat genetic?
Din câte am înțeles, personalitatea pacientului era de așa natură încât nu ar fi putut lua medicamentele în mod regulat pentru tot restul vieții și atunci un transplant obișnuit nu ar fi avut niciun rost. Medicii speră ca la transplantul inimii modificate genetic să nu mai fie nevoie de medicamente imunosupresive.
Foarte interesant acest articol Hava! Cineva din familia mea si-a intemeiat cariera pe admiratia pentru reusita lui Barnard, ba chiar i-a pus unuia din fii numele Christian.
Sper că a avut (sau poate va mai avea) tot atâta succes!
Îmi amintesc ce emoționant a fost primul transplant de inimă de către Prof. Christian Barnard . Toate stațiunile de radio vorbeau despre acea operație și toți doreau ca pacientul să reziste cât mai mult.
De atunci multe s-au făcut și probabil se vor mai face.
Un articol instructiv si pentru personalul medical.
Cred că este un pas uriaş pentru înlesnirea accesului la transplant, în condiţiile în care se pot creşte suficienţi de porci modificaţi genetic.
Bineînțeles că creșterea porcilor pentru transplant este mai complicată ca cea pentru consum, dar cu timpul se poate organiza creșterea în masă. la fel cum s-a făcut cu creșterea porcilor pentru obținerea insulinei. Interesant dacă restul porcului modificat genetic va fi admis pentru consum.
Acum catva timp am citit la stirile yahoo despre aceasta performanta refertioare la implantul unei inimi de PORC, lui Bennett. Dupa una sau doua zile a aparut insa o stire poate al fel de senzationala, cel putin pentru mine. Deoarece nu pot publica linkul copiez mai jos continutul acelui articol scris de
Natalie O’Neill la daa de 13/01/2022
The first-ever pig heart transplant recipient once stabbed a bar patron seven times in a brutal attack that now has the victim’s stunned family questioning why the life-saving organ didn’t go to someone more “deserving,” a report said Thursday.
David Bennett, a 57-year-old suffering from terminal heart disease, was convicted of the 1988 bar stabbing of Edward Shumaker, according to The Washington Post.
Shumaker’s heartbroken sister, Leslie Shumaker Downey, now says the second chance at a heart should have gone to someone else.
“Ed suffered,” Downey told the paper. “The devastation and the trauma, for years and years, that my family had to deal with.”
The attack forced her brother to use a wheelchair, led to a stroke and ultimately his death while Bennett has a new lease on life.
“[Bennett] went on and lived a good life. Now he gets a second chance with a new heart — but I wish, in my opinion, it had gone to a deserving recipient,” she said.
Bennett, then 23, attacked Shumaker while he was playing pool at the Double T Lounge in Hagerstown on April 30, 1988 after his then-wife, Norma Jean Bennett, sat on Shumaker’s lap, according to The Daily Mail, a Hagerstown newspaper.
Bennett struck Shumaker from behind then stabbed him repeatedly in the abdomen, chest and back, according to court testimony cited by The Washington Post.
He then fled cops in a high-speed chase and was charged with intent to murder and openly carrying a concealed weapon, among other charges.
A jury found him guilty of battery and carrying a concealed weapon but acquitted him of of intent to murder. Washington County Circuit Judge Daniel Moylan called the stabbing a case of “extreme violence” and sentenced him to 10 years behind bars.
The attack ultimately tore her family apart, Downey said. “It was just pure hell until the day Ed died,” she said.
On Friday, Bennett — who suffered from heart failure and an irregular heartbeat — became the first person to ever successfully receive a genetically modified pig heart transplant in a historic 9-hour surgery.
The first-of-its-kind procedure saved his life and offered hope to others on organ transplant waiting lists, according to doctors at the University of Maryland Medical Center.
More than 106,000 Americans are on a national waiting list for an organ transplant with 17 people dying each day while they wait — raising questions about the ethics of who deserves the coveted organs, the paper reported.
To some families, it’s an outrage that a person convicted of a violent crime would be awarded an organ others so desperately need. But doctors often disagree and there are no laws prohibiting someone with a criminal history from receiving a transplant.
“The key principle in medicine is to treat anyone who is sick, regardless of who they are,” said Arthur Caplan, a bioethics professor at New York University. “We are not in the business of sorting sinners from saints. Crime is a legal matter.”
University of Maryland Medical Center officials declined to comment to the paper about whether they knew about Bennett’s criminal past.
Officials said the Baltimore hospital provides “lifesaving care to every patient who comes through their doors based on their medical needs, not their background or life circumstances.”
“This patient came to us in dire need,” the officials added.
Mda…viata ofera uneori o a doua sansa chiar unor fosti criminali.
Întrebarea este desigur îndreptățită și mă așteptam la ea.
Din motive medicale, pacientul nu putea primi un transplant obișnuit, pentru el era singura șansă de supraviețuire și cred că toată lumea e de acord că orice om trebuie tratat – inclusiv criminalii.
Eu aș pune însă problema inversă. Fiind un tratament complet nou, riscurile erau apreciabile. A fost oare etic să se folosească drept „cobai” un fost criminal?
Ultima ta itnrebare este o presupunere, nu am nici o convingere ca cineva s-a gandit la acest lucru, atunci cand persoana s-a prezentat la spital. Ar fi interesant de stiut care a fost situatia in ceea ce-l privea pe Bennett.
Pe de alta parte in alegerea unui donator si al unui pacient care sa primeasca donatia sunt probabil criterii si aici posibil ca a fi sau nu fost criminal ar fi putut sa necesite o implicare juridica, pentru ca in orice caz, din putinul stiut de mine, se fac alegeri.
Bata-le focul de alegeri, uneori sunt deosebit de complexe.
Intr-o alta ordine de idei, o operatie de inima, mult mai simpla, dar nici ea nu foarte simpla este aceea de inlocuire a supapelor existente in interiorul cordului. Cunosc o persoana careia i s-a descoperit lipsa din nastere a unei asemenea supape, si ea a fost inlocuita cu una confectionata din (probabil) piele de porc.
Si ar mai fi si o alta situatia extreme, oare un evreu religios ar accepta fara sa cracneasca, sa i se puna in corp o parte a animalului acesta, in cazul in care ar suferi de o asemenea conditie grava?
Cristian Barndard mi-a trezit in vremurile adolescentei o mare emotie si admiratie, era perioada in care am citit cu nesat carti scrise de Cronin.
Despre criteriile de alegere a donatorului și a recipientului am scris în articol.
Da, înlocuirea valvelor inimii cu valve de porc se face de mai multă vreme și nici eu nu știu de ce respingerea nu a fost o problemă. Poate că se va găsi printre cititori un doctor care să ne explice?
Cât despre evreii religioși: precum am spus în articol, iudaismul permite încălcarea unor precepte religioase pentru a salva o viață de om.