Cea mai bună ocazie pentru o plimbare prin Ierusalim este o zi senină de iarnă: aer curat, soare…  Dar mai e ceva.  Cerul e mai albastru decât vara, culorile sunt mai vii, poate pentru că ploile au spălat stratul de praf așternut în timpul verii…

De data aceasta am ales să fac o plimbare prin nucleul vechi al cartierului Romema.  Aveam despre el o imagine destul de vagă, cu toate că este foarte accesibil, chiar în spatele autogării centrale.  Probabil că lumea care trece prin apropiere e prea grăbită să plece sau să se întoarcă acasă și centrul istoric al cartierului a rămas o oază de liniște.  Este foarte modest, doar vreo duzină de case adunate pe două-trei străzi și o piațetă cu un monument, dar are un farmec aparte și destul de multe povești.

Construcția cartierului a început pe culmea celui mai înalt deal din Ierusalim, iar numele de Romema, o aluzie la un verset din Psalmi, înseamnă „cel care se înalță”:

Dreapta Domnului se înalță; dreapta Domnului câștigă biruință! (Ps. 118:16)

Iemin Hașem romema; iemin Hașem ose hail!

  יְמִין יְהוָה, רוֹמֵמָה;    יְמִין יְהוָה, עֹשָׂה חָיִל

În 1917 Romema de azi nu era decât un deal din afara orașului.  Dar acolo s-a derulat o poveste de importanță majoră pentru istoria Ierusalimului: au luat sfârșit cele patru secole de dominație otomană.

În 8 decembrie 1917 armata britanică a ajuns până la marginea orașului Ierusalim și în aceeași seară garnizoana turcească a fugit.  A doua zi dimineața, primarul a ieșit „c-o năframă-n vârf de băț”, mai exact cu un cearșaf alb legat de o coadă de mătură, ca să se predea.  Cu el se afla un grup de demnitari și un fotograf american.  Întâmplarea face ca primii soldați britanici pe care i-a întâlnit, chiar pe dealul cu pricina, să fie doi bucătari în căutare de ouă proaspete pentru micul dejun al comandantului, dar bineînțeles că ei nu aveau autoritatea să accepte capitularea.  Apoi au întâlnit doi sergenți ieșiți în misiune de recunoaștere.  Nici ei nu aveau autoritatea să accepte, dar cel puțin s-au fotografiat împreună cu delegația.

A urmat un ofițer de artilerie, care a refuzat și el scrisoarea de capitulare; în sfârșit, aceasta i-a fost înmânată generalului de brigadă C.F.Watson.  Iar primarul, săracul, care a așteptat tot acest timp afară, în ploaie, s-a ales cu o pneumonie și a murit.  Adevărata ceremonie de capitulare a avut loc două zile mai târziu, lângă Poarta Jaffa, în prezența generalului Allenby.  În semn de respect pentru Orașul Sfânt, generalul Allenby a intrat în cetate pe jos.  (Era o aluzie clară la vizita împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei care poruncise ca o porțiune din zidul cetății să fie demolată, pentru ca el să poată intra cu trăsura!  Porțiunea lipsă se vede până astăzi lângă Poarta Jaffa.)  Scena a fost filmată.

În 1920 pe deal a fost ridicat un monument.  Inscripția sună: „Aici Orașul Sfânt s-a predat Diviziei 60 (London), în 9 decembrie 1917.  Ridicat în amintirea ofițerilor, subofițerilor și soldaților căzuți în lupta pentru Ierusalim, de către camarazii lor.”  În curând în jurul monumentului au apărut case și aceasta a devenit actuala piață Allenby, centrul vechii Romema.  A fost primul cartier ridicat în perioada mandatului britanic.  Planul era de a construi un cartier de vile în mijlocul naturii, departe de forfota orașului – pentru cei care și le puteau permite.

Întemeietorul cartierului este considerat Yom Tov Hamon (1863-1952).  Era originar din Istanbul, era judecător și expert în legislația legată de proprietățile de terenuri.  (Istoria familiei sale este cu adevărat fascinantă – printre strămoșii lui se numără medicul personal al ultimului emir din Granada, medicul și sfetnicul sultanului Baiazid și multe alte figuri de seamă.  Mai multe amănunte se află aici: https://blog.nli.org.il/en/lbh-amon/ )  Se spune că de câte ori apăreau dispute asupra proprietății unui teren, Hamon îl sfătuia pe proprietar să-l vândă.  Iar cumpărătorii erau evrei…  Așa s-a obținut terenul pentru primele case din Romema.  Bineînțeles că și el și-a construit acolo o vilă, poate chiar cea mai elegantă dintre toate.  Mi-o imaginez cu ușurință undeva, în sudul Franței… 

Încă un avocat și expert în terenuri care s-a stabilit în cartier a fost Aharon Mani (1887-1951).  Aparținea unei distinse familii de rabini din Bagdad.  Bunicul lui s-a stabilit în Palestina în 1856, devenind rabinul șef al orașului Hebron.  Până astăzi familia Mani este una din cele mai respectate din Ierusalim: a dat un judecător la Curtea Supremă, pe proprietarul uneia din cele mai vechi farmacii din oraș, care funcționează până astăzi.  Eu însămi am cunoscut la spitalul Hadassah un chirurg renumit și pe directoarea centrului de transfuzii – toți din familia Mani.  Din păcate casa familiei a fost refăcută și din construcția inițială se păstrează numai intrarea.

Nu am intenția să descriu toate clădirile istorice; ele se află la un loc și sunt identificate cu tăblițe albastre cu explicații – foarte plăcut și comod pentru vizitatori.  Aș vrea să mă opresc doar la încă una dintre casele care au rămas în forma lor originală: vila Amdursky.  (Ce n-aș da să locuiesc în ea!  De altfel majoritatea clădirilor istorice din Romema sunt locuite, doar câteva adăpostesc instituții.)

Vila îi aparținea lui Yerachmiel Amdursky, fiul unui proprietar de restaurant din Ierusalim.  El a dus mai departe tradiția familiei și a condus unul din cele mai prestigioase hoteluri din Ierusalim din prima parte a secolului XX.  Printre oaspeții hotelului se numără guvernatorul britanic al Palestinei, Herbert Samuel. Tot aici a avut loc ceremonia de bar mițva a fiului lui Ben Gurion.  Și probabil că afacerile îi mergeau destul de bine ca să-și permită așa o vilă…  De altfel hotelul mai există.  Azi se numește Hotel Petra și este chiar la intrarea în Orașul Vechi, lângă poarta Jaffa, vizavi de Turnul lui David.

Nu aș vrea să închei fără a menționa turnul de apă care se află la câțiva pași de Vila Hamon.  Ca atracție turistică nu prezintă absolut niciun interes, dar pentru locuitorii Ierusalimului a fost un uriaș pas înainte. Până în anii 1930 la Ierusalim nu exista apă curentă.  Fântâni tot nu erau, pentru că orașul este clădit pe stânci și apă subterană se află la mari adâncimi.  Singura posibilitate era acumularea apei de ploaie în cisterne săpate în stâncă; fiecare casă sau grup de case aveau propria cisternă.  Toamna, când nivelul apei era cel mai scăzut, femeile coborau în cisternă și o curățau, înaintea următorului sezon ploios – am cunoscut oameni care își mai aminteau de această stare de lucruri.  La început apa de robinet era tot apă de ploaie din cisterne.  Mai târziu alimentația cu apă a fost racordată la izvoarele râului Yarkon, apa fiind pompată spre Ierusalim, dar în timpul Războiului de Independență una din stațiile de pompare a fost bombardată și Ierusalimul a rămas fără apă…  În zilele noastre turnul de apă nu mai funcționează, oricum nu ar fi destul de înalt pentru blocurile noi.

Plimbarea prin Romema mi-a lăsat impresii contradictorii.  Pe de o parte am văzut lucruri frumoase.  Pe de altă parte, în timp de un secol multe case au fost supraetajate, modificate, refăcute – și nu întotdeauna cu cel mai bun gust, așa încât vizitatorul trebuie să facă un efort să caute lucrurile frumoase și să-și imagineze cum arătau clădirile pe vremuri.  Și oricum, Romema veche a rămas numai o mică insulă care amenință să fie înghițită de o mare de blocuri.

Hava Oren