Au trecut cam trei ani de prietenie la distanță, prin intermediul scrisorilor, cu Émilie, fata din Franța care mi-a devenit apropiată și foarte dragă. Corespondența se desfășura în limba engleză, eram, fără să știm, exponente ale unui soi de globalizare, o româncă și o franțuzoaică scriindu-și în limba engleză. Eram însă și exponente ale unei atitudini de frondă adusă orânduirii sociale de atunci din România, una care socotea străinii ca fiind aprioric dușmani. Altfel de ce ar fi fost interzisă prin lege găzduirea lor? Dacă nu erai rudă cu musafirul venit din străinătate, nu aveai voie să-i oferi sălaș, te putea vizita, asta da, dar să stea peste noapte, asta nu se putea.

În vara lui 1982 Émilie își anunță vizita în România, în orășelul meu uitat din câmpia transilvană, aproape de granița maghiară. O vizită destul de complicată, fiindcă Émilie nu se urcă în avion, deci a trebuit să vină cu trenul și a făcut-o pe la Timișoara. Era luna iulie, eu eram încă la Cluj, în ultimele zile de practică și planul era ca Émilie să vină la Cluj, să stea vreo trei, patru zile până terminam eu cu practica și de aici să mergem la Oradea pentru vreo  două zile, unde locuia tatăl meu, și apoi acasă, la Marghita, acolo urmând să petrecem împreună cea mai mare parte din vacanța ei, mai cu seamă la ștrandul termal și în mici excursii prin împrejurimi. 

Era perioada examenelor de admitere la facultate, când tot Clujul era plin de candidați, cu miile, din toată țara. Pe atunci exista o singură ocazie să intri la facultate, dând examenul din iulie; numai în cazuri foarte rare rămâneau câteva locuri necompletate pentru o sesiune de examene toamna. Clujul era, așadar, plin de lume care locuia pentru câteva zile la hoteluri, acestea fiind pline. Eu, aeriană cum am fost și încă mai sunt destul, nu mi-am dat seama de acest aspect până în preziua sosirii Émiliei când, după amiază, am pornit să rezerv o cameră pentru musafira mea dragă. Dar, bineînțeles, nicăieri nimic liber. Trecusem deja pe la vreo patru hoteluri centrale când am urcat până la Belvedere, frumosul hotel de pe Cetățuia Clujului. Recepționera de aici îmi spune și ea că nu are camere libere. Eu eram deja necăjită bine și asta, ca orice altceva, se vedea pe fața mea. Îi spun doamnei de la recepție, cu un ton disperat probabil, că aștept o prietenă din Franța și nu am voie s-o găzduiesc în altă parte decât la un hotel și nu am soluție. S-a uitat lung la mine și a spus:

– În cazul ăsta, da, trebuie să vă ajut.

Așa am putut să rezerv o cameră, cu mic dejun, chiar într-un loc frumos. Nu i-am dat recepționerei nimic, nicio șpagă, eu, studenta cu buzunarele mai mult goale. Mai apoi m-am gândit că poate avea o misiune. În sfârșit, camera era frumoasă și micul dejun satisfăcător, Émilie spunându-mi, mulți ani mai târziu, că cea mai bună omletă din viața ei a mâncat-o la Hotel Belvedere din Cluj, în 1982.

– Probabil că ți-era tare foame, i-am răspuns.

A doua zi după epopeea rezervării hotelului, pe la prânz, sosește Émilie în gara din Cluj, în stilul ei minimalist și sportiv, cu un rucsac în spate și foarte puține bagaje. Eu am așteptat-o pe peron cu câteva cuvinte de bun venit în franceză, învățate în ultimul moment, pe care desigur că de emoție le-am cam fâstâcit. Nivelul cunoașterii englezei era cam același la amândouă, așa că nu am avut absolut nicio problemă și ne-am înțeles foarte bine.

Am condus-o prin Clujul meu drag, i-am arătat Grădina Botanică, facultatea mea, parcurile, ne-am plimbat mult și am povestit pe măsură. Eleganța Clujului n-a lăsat-o indiferentă, admira frumoasa arhitectură și făcea multe fotografii.

Am dus-o la căminul studențesc, la cantină, mi-a cunoscut colegii, toată lumea o primea cu prietenie. Cel mai mult i-a plăcut la fermecătoarea cofetărie Silvia, cea cu canapele și scaune tapițate în catifea verde, unde ne-am dus împreună cu prietenele mele din Cluj și unde porția de vargabéles (budincă dulce de tăiței specifică zonei) a încântat-o.

Într-una din plimbările noastre, trecem la un moment dat pe lângă o coadă imensă la pâine, în centrul orașului. Era 1982, Clujul aglomerat, mijloacele de transport sufocate, erau cozi în multe locuri, cam aceasta era atmosfera. Émilie mă întreabă de ce stau atâția oameni la această coadă, ce așteaptă? Îi spun prietenei mele că e coadă fiindcă este doar o singură vânzătoare și nu face față la atâția cumpărători… Mi-a fost pur și simplu rușine să-i spun cum stătea de fapt treaba, că pâinea și atâtea altele nu se găseau, sau erau insuficiente în România suferind de „orânduirea socialistă multilateral dezvoltată”.

Nu m-am plâns niciodată de nimic față de Émilie, dar ea înțeles repede cum era viața noastră și abia mulți ani mai târziu mi-a spus că la prima ei vizită în România i s-a părut că s-a întors în timp cu zeci de ani. Asta însă nu a împiedicat-o să se îndrăgostească de România și să revină de încă vreo zece ori. Chiar a învățat românește, în timp, de drag de țara noastră și mai știe și acum cât să se descurce, să pună o întrebare, să ceară ceva, știe denumirile județelor României și prescurtările lor pe plăcuțele de înmatriculare și multe altele.

După vreo trei sau patru zile se termină practica mea și plecăm spre Oradea, cu trenul. Tata ne aștepta în gară ”înarmat” cu franceza pe care o știa din liceu și cu mare entuziasm s-o cunoască pe Émilie. Ea nu se aștepta să i se vorbească în franceză și a fost plăcut surprinsă, deși cunoștințele tatălui meu erau destul de… prăfuite. Ne urcăm în tramvai să ne ducem la apartamentul lui ca să ne instalăm, urmând să colindăm apoi orașul. Sigur, tramvaiul plin de oameni, ne cerem voie să înaintăm, să compostăm biletul, să ne găsim un locșor. Bineînțeles că Émilie n-a vorbit, ea ne urma cuminte, cum îi este firea, atentă la tot și toate. Trebuia să traversăm aproape tot orașul până în cartierul unde locuia tatăl meu. La un moment dat Émilie mă întreabă în șoaptă:

– Cum se face că toată lumea știe că sunt franțuzoaică?

Probabil oi fi făcut ochii mari, fiindcă nu am priceput. I-am spus:

– Dar nu știe nimeni că ești franțuzoaică!

– Atunci de ce toată lumea spune pardon și merci?

I-am explicat că la București probabil am fi auzit în mod curent și bonjour sau au revoir, fiindcă noi românii adorăm cultura franceză, socotim Franța sora noastră mai mare și iată, am împrumutat cuvinte uzuale. Émilie era uimită și încântată să constate, pe stradă, într-un loc atât de îndepărtat, ecouri din țara ei.

Anca Laslo

(Va urma)