Preambul: Egon Marc Lővith – supravieţuitor al lagărului de la Dachau – unul dintre cei mai cunoscuţi artişti plastici clujeni din a doua jumătate a veacului XX, s-a născut în 21 mai 1923 la Cluj şi s-a stins din viaţă, tot la Cluj, în septembrie 2009.

În ultimul deceniu, Clujul a găzduit mai multe expoziţii postume, iar manifestările de anvergură urmează să aibă loc anul viitor, la Centenarul Lővith. Nu mai trecusem de mult prin faţa imobilului de pe strada Universităţii nr.11, unde se afla atelierul său, locul unde a creat timp de aproape 60 de ani, unde poposeau adesea prietenii săi, la o cafea şi la taclale, şi unde am petrecut ore minunate, în compania lui Egon şi a soţiei sale, Margot, încă din anii copilăriei.

M-am oprit pe trotuarul de vizavi şi – din obişnuinţă – mi-am ridicat privirea spre cele două ferestre din stânga porţii, ale căror ochiuri superioare erau întredeschise, atunci când Egon era în atelier. Am observat şocată că cele două ochiuri de geam, acum ferecate, sunt acoperite de sigla Partidului AUR, pe fond auriu, înştiinţând trecătorul că acolo se află sediul filialei Cluj a formaţiunii politice de extremă dreaptă, vădit antisemite.

Spaţiul nu i-a aparţinut lui Egon Lővith, fiind închiriat prin Uniunea Artiştilor Plastici. Un renghi grotesc şi revoltător al sorţii a făcut ca acest loc – unde artistul a creat toate lucrările sale, inclusiv ciclul de lucrări de grafică Holocaust şi sculpturile cu această tematică – să ajungă să găzduiască politicienii AUR. Inscripţiile aurii, triumfătoare, scot şi mai dureros în evidenţă zidurile golaşe ale vechii clădiri şi… absenţa unei plăci memoriale dedicate lui Egon Marc Lővith.

În 21 mai 2022 se împlinesc 99 de ani de la naşterea artistului şi mi-am propus ca în ediţiile Revistei Baabel care preced această dată să depăn câteva amintiri legate de Egon Lővith, amintiri personale, nepreţuite.

Portretul meu

Egon şi Margot Lővith au intrat în viaţa mea din fragedă copilărie, mai exact fuseseră în preajma mea de la început, alături de părinţii mei, cu care se cunoşteau de multă vreme. Frumoasa şi blânda Margot, a cărei voce profundă şi catifelată îţi mângâia sufletul, şi Egon cel dinamic, fermecător, mereu pus pe şotii, formau un cuplu îndrăgit de clujeni şi adorat de noi, copiii grupului de prieteni format din tinerii supravieţuitori ai lagărelor de exterminare. Cu toţii eram foarte iubiţi şi ocrotiţi de părinţi şi cu toţii eram orfani de bunici. Prezenţa lui Egon era o adevărată sărbătoare pentru că ştia – ca nimeni altul – să ne facă să ne prăpădim de râs: citea chinezeşte, imita cimpanzeii, improviza scenete din cele mai hazlii. Eram încredinţaţi că dacă nu s-ar fi făcut sculptor, atunci sigur ar fi fost un actor de succes. E drept că dacă nu s-ar fi făcut sculptor, atunci nu am fi căpătat „scafandri” din argilă care se ridicau din lighean la momentul potrivit. Îl poreclisem Móka Egon (Egon Ghiduşul) şi am fi dorit să nu se mai termine răstimpul petrecut cu noi. Copiii erau ciorchine pe el de câte ori venea în vizită, iar el se lăsa devorat. Cuplul Lővith nu avea copii…o consecinţă a celor suferite de Margot, în deportare. Într-un fel, noi eram şi copiii lor.

Eu însă am avut privilegiul de a fi mai apropiată de ei, pentru că mama şi Margot fuseseră împreună în Orfelinatul Baró Hirsch din Budapesta şi s-au reîntâlnit, imediat după război, la Cluj[1].

În anii în care tata îşi făcea doctoratul în inginerie, la Institutul Bauman din Moscova, şi mama rămăsese cu mine la Cluj, petreceam mult timp împreună cu soţii Lővith care aveau un program mai flexibil. Margot era casnică şi uneori mai cosea lenjerie la comandă, iar Egon preda la Institutul de Arte Plastice şi apoi lucra în atelier.

În clasa întâi Egon mă lua de la Şcoala Bob (aflată la doi paşi de atelierul său) şi mă ducea acasă la ei. Pe atunci locuiau într-un apartament micuţ, fără apă curentă, pe strada Moţilor. Mâncam tustrei în bucătărie şi apoi îmi făceam lecţiile cu Egon. Artistul scria în rând cu mine liniuţe şi bastonaşe pe caietul TIP 1 şi îmi născocea poveşti legate de literele îndărătnice. Mama venea să mă ia seara, când ieşea de la servici, iar eu nu mă dădeam dusă acasă.

Dar povestea pe care doresc s-o relatez s-a petrecut cu un an înainte, în ultimul an de grădiniţă. De o bună bucată de vreme mama îşi bătea capul ce cadou special să-i dăruiască tatei de ziua lui (împlinea 35 de ani). Odată, fiind cu toţii în atelier, unde artistul finisa o lucrare, iar noi trei (Margot, mama şi cu mine) îl priveam modelând lutul, mama a exclamat: Egon, te rog fă-i un portret lui Julika![2] Ar fi cadoul perfect pentru Imi! Egon s-a oprit din muncă, ne-a privit îndelung şi a promis: „O să încerc”.

Mama mi-a explicat că va trebui să pozez pentru portret şi eu aşteptam cu nerăbdare evenimentul, dar un timp destul de îndelungat Egon nu a mai adus vorba despre portret şi nici noi nu am mai insistat. De fapt – ştiu din cele povestite de mama, ulterior, – în tot acest răstimp Egon îmi urmărea expresia feţei, dar nu avea inspiraţia necesară creaţiei. Apoi, într-o zi a ne-a adus la cunoştinţă: „Am găsit ceea ce căutam. Mâine Julika poate veni la pozat!”.

Ţin minte că am păşit plină de importanţă în atelierul bine-cunoscut – populat cu mulaje după statui antice, lucrări în ghips, statui terminate, din teracotă, şi altele încă neterminate, din lut (pe atunci Egon Lővith încă nu sculpta în piatră, nu lucra în metal şi se lăsase de pictură).

Egon m-a poftit să iau loc pe un scaun rotund, reglabil, aşezat în mijlocul atelierului. Mi-a spus să stau cuminte până găseşte unghiul şi poziţia potrivită. Trebuia să-mi înclin capul, să fiu serioasă, să privesc drept înainte uşor îngândurată, iar eu mă străduiam să îndeplinesc întocmai indicaţiile, să fiu serioasă, la înălţimea momentului, dar era aproape imposibil! În preajma lui Egon – oricât de serios ar fi fost el – nu puteai să nu pufneşti în râs (ochii lui aveau sclipiri ghiduşe, chiar şi atunci când se concentra).

După ce a găsit poziţia dorită, s-a apucat să frământe lutul şi să modeleze viitorul meu portret. De îndată am început şi eu avalanşa de întrebări: despre lut, despre modul de lucru, despre când va fi gata portretul, cum va arăta şi câte şi mai câte. Egon îmi răspundea la întrebări, continuând să modeleze de zor. Eu mă foisem tot timpul şi de mult nu mai stăteam în poziţia iniţială şi nici nu mai aveam expresia pe care mi-o ceruse, dar el nu se oprea din muncă. În final mi-a mulţumit şi mi-a spus că de acum poate continua singur munca, nu mai era nevoie de altă „şedinţă de pozat”.

Am continuat vizitele noastre frecvente la atelier. Egon se întreţinea cu noi, fumând din pipa lui aromată, mama şi Margot beau cafea şi tăifăsuiau, iar eu mă plimbam de colo-colo, inspectând lucrările. Portretul meu era învelit într-o cârpă udă, dar nu aveam voie să mă uit la el. Am aflat cu uimire că în final bustul avea să fie ars şi va fi gol pe dinăuntru.

Apoi nu am mai vorbit nimic despre portret pentru că a sosit tata în vacanţă şi nu trebuia să afle de acest dar deosebit.

Portretul meu din teracotă, un cap de fetiţă cu codiţe groase şi guleraş, cu privire serioasă şi un chip care semăna cu mine, a ajuns în casa noastră în ajunul zilei lui tata. L-au adus Egon şi Margot şi l-au aşezat pe masa din sufragerie. Eu eram foarte mândră că „aveam o statuie”, iar ceilalţi erau curioşi de reacţia tatei faţă de acest dar special.

Tata a mulţumit pentru cadou, l-a îmbrăţişat pe Egon, au băut un pahar de vin şi au povestit ca între prieteni buni. Apoi soţii Lővith au plecat acasă şi tata i-a spus mamei: „Te rog, ia bustul de aici şi pune-l undeva ca să nu-l mai văd. Nu sunt în stare să mă uit la el!”. Mama nu înţelegea cu ce-l putea deranja pe tata portretul meu, iar tata simţea o nelinişte bizară, inexplicabilă în prezenţa bustului de teracotă.

Peste câteva zile, tata s-a încumetat să privească din nou portretul aşezat între timp sus pe dulap şi a exclamat: „Egon e un artist adevărat! Portretul seamănă izbitor cu mama mea… De aceea mă răscoleşte de câte ori îl privesc!”.

Dincolo de trăsăturile mele, ale fetiţei de şase ani, care se foia în timp ce-i poza, Egon Lővith a întrezărit şi a modelat chipul bunicii mele, pe care nu o văzuse niciodată. Margit (Malka) Székely (n. Fischman) a pierit la Auschwitz, în 1944. Nu împlinise 43 de ani.

Andrea Ghiţă

Fotografia de frontispiciu: Egon Marc Lővith în atelier (prin bunăvoinţa Galeriei Quadro Cluj)

---

[1] Margot – pe numele de fată Margit Breuer – era cu vreo şase ani mai mare ca mama şi părăsise orfelinatul în 1943, lucrând ca şi croitoreasă. În 1944 a fost deportată la Auschwitz şi de acolo a ajuns la Dachau. Egon şi Margot s-au cunoscut în primele zile de după eliberarea Lagărului de la Dachau. A fost dragoste la prima vedere şi au rămas împreună. Margot, orfană, originară din Debreţin, a venit cu Egon la Cluj şi s-au stabilit aici în 1945.

[2] Prenumele meu complet este Andrea-Julika. Familia şi prietenii apropiaţi îmi spun Julika.