Despre Rezső / Rudolf / Israel Kasztner s-a discutat în repetate rânduri în revista Baabel și pe bună dreptate: avocatul clujean a salvat 1684 de evrei din Budapesta din ghearele naziștilor. Și totuși a rămas un personaj controversat – i s-a reproșat că a colaborat cu naziștii, că a ascuns cu bună știință evreilor soarta care îi aștepta și i-a salvat în primul rând pe oamenii care îi erau apropiați. Nici până astăzi istoricii nu sunt de acord dacă a fost erou sau trădător. Există desigur multe argumente împotriva lui Kasztner, dar eu propun două argumente în favoarea lui. Criticii lui ar trebui să se întrebe dacă, fiind puși în aceeași situație, ar fi procedat altfel și cu mai mult succes. Mai mult, în Talmud scrie că „cel care salvează o singură viață salvează o lume întreagă”, astfel încât prin acțiunea lui și-a răscumpărat desigur păcatele.
Kasztner nu a fost însă singurul care a încercat să salveze evrei din Budapesta în timpul Holocaustului. Diverși diplomați ai unor țări neutre au contribuit și ei la salvarea evreilor – cei mai cunoscuți sunt elvețianul Carl Lutz și suedezul Raoul Wallenberg, dar poate că niciunul dintre ei nu ar fi realizat mare lucru fără ajutorul lui Miklós Moshe Krausz. Și totuși, în Israel numele acestuia din urmă este foarte puțin cunoscut. Amănuntele au început să iasă la iveală abia în 2014, odată cu publicarea cărții Între Krausz și Kasztner – Lupta pentru salvarea evreilor din Ungaria, scrisă de Ayala Nedivi.
Despre Miklós / Moshe Krausz (1908-1985) se cunosc foarte puține detalii biografice. Era originar dintr-un sat de lângă Miskolc. A studiat la yeșiva, a primit titlul de rabin, dar a obţinut bacalaureatul extern – era în mare măsură autodidact. Încă din adolescență a înființat la Miskolc un grup de tineret sionist și mai târziu a înființat prima tabără de pregătire a tineretului pentru emigrare în Palestina (hachșara) a mișcării sioniste religioase Mizrahi din Ungaria. Un cunoscut îl descria ca pe un om sărac, jerpelit, care se întreținea dând ore particulare. În 1934 s-a stabilit la Budapesta și foarte curând a devenit secretarul și apoi directorul „Biroului Palestina”, mijlocind emigrarea evreilor din Ungaria, pentru care se primeau din Palestina un număr limitat de certificate de imigrare legală. Din Budapesta emigranții plecau spre România și continuau drumul, pe mare, de la Constanța. Dar războiul fiind în toi, călătoria era anevoioasă și riscantă. Numărul emigranților se limita la câteva zeci de persoane pe săptămână.
Liderii comunității evreiești din Ungaria știau desigur ce soartă îi aștepta pe evreii deportați. Primele zvonuri despre cele petrecute în lagărele de exterminare au apărut în New York Times în 25 noiembrie 1942. Krausz, spre deosebire de Kasztner, le-a spus oamenilor ce știa și unii, avertizați, au fugit, s-au ascuns și au scăpat cu viață. În 10 aprilie 1944, doi prizonieri evrei au reușit să evadeze de la Auschwitz și au descris cele văzute. Krausz a trimis liderului Ungariei, Miklós Horthy, precum și ambasadelor străine còpii ale raportului, ba chiar a reușit să trimită documentul în Elveția prin intermediul unui diplomat român, Florian Manoliu. El a fost publicat în presă, dezlănțuind proteste vehemente ale opiniei publice, care au dus la oprirea deportărilor – cel puțin până la căderea lui Horthy.
În 19 martie 1944 Ungaria a fost ocupată de Germania. Întâmplarea face ca tocmai cu câteva zile înainte „Biroul Palestina” a primit 600 de certificate, dar în noile condiții era practic imposibil de părăsit țara. Și atunci Krausz a găsit o portiță de scăpare.
Încă în 1938, după anexarea Austriei, când au început deportările, un grup de evrei austrieci au fugit cu vapor pe Dunăre și au cerut azil în Ungaria. Krausz, ca director al „Biroului Palestina”, s-a adresat ambasadorului britanic, Geoffrey Knox, cerându-i să permită emigrarea lor în Palestina. Cu acceptul acestuia, a reușit să-l convingă pe ministrul de interne, Ferenc Keresztes-Fischer, să-i admită deocamdată pe refugiați în Ungaria. „Biroul Palestina” le-a emis certificate în numele ambasadei britanice. Astfel ei au ajuns sub protecția ambasadei britanice, ca viitori cetățeni ai Palestinei.
Ideea că un certificat pentru Palestina îi conferă purtătorului statutul protejat de „cetățean străin” a creat un precedent pentru evenimentele care au urmat. În 1941 Marea Britanie a rupt legăturile diplomatice cu Ungaria, urmând ca interesele britanice să fie reprezentate de vice-consulului elvețian Carl Lutz. Acesta a continuat politica ambasadorului britanic de a-i ajuta pe evreii persecutați, eliberându-le certificate de emigrare. Zvonul s-a răspândit rapid și chiar evrei din țările vecine au venit la Budapesta, sperând să profite de această oportunitate.
Krausz i-a făcut lui Carl Lutz o propunere: cele 8000 de persoane pentru care existau certificate (erau și multe certificate falsificate) să fie puse deocamdată sub protecția ambasadei elvețiene, până când vor putea pleca. Lutz a negociat cu Horthy, primind permisiunea de a emite 8000 de pașapoarte de protecție (Schutzpass) pentru evrei, în vederea emigrării. Numai că în loc de 8000 de persoane, ambasada elvețiană a luat sub protecția ei 8000 de familii, astfel încât numărul persoanelor salvate a ajuns la zeci de mii – chiar dacă documentele erau numerotate între 1 și 8000. Numărul exact nu se cunoaște; diferite surse citează 40.000, sau 60.000, sau chiar 80.000 de suflete. În Israel s-a lansat un apel în presă către cei salvați și urmașii lor, ca să trimită informații. (Dacă cunoașteți persoane care au fost salvate prin operația „Casa de sticlă”, vă rugăm să-l contactați prin email pe Hillel Kuttler la adresa seekingkin@jta.org) Cu toate că aceste documente nu erau cu adevărat „legale”, ele fiind rezultatul unei inițiative locale, nu hotărârilor guvernului elvețian, ele erau foarte convingătoare și au fost acceptate de autoritățile maghiare și germane. Iată cum arătau:
Evident că ambasada elvețiană era neîncăpătoare. Un fabricant de sticlă pe nume Arthur Weiss a donat în acest scop un imobil, cunoscut sub numele de „Casa de sticlă” (Üvegház). Acesta a fost declarat anexă a ambasadei elvețiene și înăuntru s-au instalat birourile care emiteau pașapoartele, dar clădirea a servit și drept adăpost pentru un mare număr de evrei (printre care însuși Arthur Weiss). Începând din iulie 1944 Raoul Wallenberg s-a alăturat și el efortului de a salva evrei prin pașapoarte de protecție, care dădeau purtătorilor drepturi de „cetățeni suedezi”. Folosind bani donați de evreii din SUA, au fost închiriate peste o sută de imobile în care au fost adăpostiți evrei. Imobilele arborau steagul elvețian sau suedez și persoanele aflate înăuntru se bucurau (cel puțin teoretic) de imunitate.
Planul lui Krausz pentru salvarea evreilor din Budapesta era exact opusul celui urmat de Kasztner. Dacă Kasztner miza pe negocieri directe cu germanii, Krausz a căutat ajutorul țărilor neutre și presiunea opiniei publice internaționale. În aceste condiții antagonismul dintre cei doi nu s-a lăsat mult așteptat. După părerea lui Krausz, chiar dacă avea intenții bune, greșeala fatală a lui Kasztner a fost încrederea prea mare pe care acesta le-a acordat-o naziștilor cu care ducea tratative, devenind de fapt un „instrument al deportării”.
La procesul din 1952, un supraviețuitor l-a acuzat pe Kasztner că a ascuns cu bună știință evreilor unde vor fi deportați, ușurând astfel acțiunea de deportare – în schimbul autorizației de a salva 1684 de persoane alese de el, pe „trenul lui Kasztner”. Krausz a fost principalul martor împotriva lui Kasztner. Concluzia instanței a fost: Kasztner „și-a vândut sufletul diavolului”. La recursul ținut cu un an după asasinarea lui Kasztner, acesta a fost reabilitat, dar unul dintre judecători a afirmat: „Cât de jalnică a fost operația de salvare a lui Kasztner, în comparație cu pașapoartele de protecție emise de ambasadele străine, mai ales cea elvețiană, ca rezultat al muncii neabătute a lui Krausz și a colaboratorilor săi în iulie-noiembrie 1944!” Într-un articol publicat în 1952, Krausz scrie că la un moment dat germanii au refuzat să recunoască pașapoartele de protecție emise unor familii întregi – după ce aflaseră despre „șiretlic”… de la Kasztner!
Și atunci se pune întrebarea de ce Kasztner a rămas totuși o figură cunoscută, în timp ce Krausz a fost dat uitării. Explicația este simplă: Kasztner făcea parte din partidul Mapai (precursorul actualului Partid al Muncii), care a guvernat țara în primele sale decenii de existență, pe când Krausz era asociat cu mișcarea Mizrahi, a sioniștilor religioși.
În 1945 Krausz a fost dat afară de la conducerea „Biroului Palestina” și acuzat că ar fi înstrăinat certificatele destinate în mod specific membrilor Mapai. Învinuirile au fost mai târziu retrase; adevăratul motiv al îndepărtării lui a fost unul politic.
Krausz s-a stabilit în Israel în 1952. A încercat fără succes să obțină un post la Ministerul Imigrației. Și-a continuat cariera în relativă obscuritate la Ierusalim, la Hakfar Hașvedi („Satul suedez”), o instituție care oferea găzduire și asistență socială imigranților cu nevoi speciale.
Odată cu apariția cărții Între Krausz și Kasztner – Lupta pentru salvarea evreilor din Ungaria, (mai ales că Partidul Muncii nu mai era la putere), s-au aflat amănunte despre contribuția lui Krausz la salvarea evreilor din Budapesta. În zilele noastre memoria lui este păstrată în numele unei străzi din Ierusalim, iar „Casa de sticlă” din Budapesta funcționează ca muzeu.
Bibliografie:
https://he.wikipedia.org/wiki/%D7%9E%D7%A9%D7%94_%D7%A7%D7%A8%D7%90%D7%95%D7%A1 (în ebraică)
https://zachor.michlala.edu/mechkar/mechkar.asp?numMechkar=44 (în ebraică)
https://www.timesofisrael.com/an-israeli-moshav-fills-in-the-blanks-on-a-wwii-rescue/
Hava Oren
9 Comments
Ce consecinţe dezastruase când interesele politice devin prioritare şi deformează realitatea!
Nu e nimic nou în asta, este un lucru ştiut, dar când victima defăimărilor este un erou care şi-a riscat viaţa, fenomenul pare şi mai revoltător.
Este pentru prima dată când aud despre Krausz. Foarte interesant articolul. Păcat că volumul este în ebraică și nu într-o altă limbă, ca să ne putem documenta și noi. În ceea ce-l privește pe Kasztner, a salvat vieți și nu știu dacă ar fi dezvăluit destinația reală,a deportărilor, s–ar fi întâmplat ceva deoarece evreii pur și simplu nu au crezut că așa ceva se poate întâmpla, fapt atestat de multe memorii ale supraviețuitorilor.
Bineînțeles că multă lume nu a crezut și nici măcar nu e de mirare, era cu adevărat de necrezut! Și totuși s-a găsit destulă lume care să creadă – ceea ce dovedește că Krausz a avut dreptate.
„Cel care salvează o singură viață salvează o lume întreagă” este doar o parte din citatul integral (Sanhedrin 4:5): “Cel care distruge o viaţă e cam şi cum ar distruge o lume întreagă, iar cel care salvează o viaţă, e ca şi cum ar fi salvat o lume întreagă”. În logica acestui citat, din păcate, Kasztner nu poate fi absolvit de vină întrucât a salvat 1684 (după unii 1687) de suflete, contribuind la pieirea altor 437.000. Autoarea însă are dreptate atunci când se întreabă cum ne-am fi comportat dacă eram puşi în locul lui Kasztner.
Vina principală a lui Rezső Kasztner, după opinia mea, a fost faptul că pentru reuşita operaţiunii de salvare pe care a plănuit-o, a păstrat tăcerea asupra tragediei care urma să se petreacă. Totuşi, mă tem că operaţiunea de salvare nu ar fi putut fi dusă la bun sfârşit dacă ar fi făcut public ceea ce cunoştea şi oricum deportarea evreilor nu ar fi fost oprită. Moshe Krausz era la Budapesta, evreii de acolo nu au mai fost deportaţi. Ar fi interesant de aflat când şi cum a făcut publice informaţiile sale legate de deportare.
Mulțumesc comentatorului anonim. Nu cunoșteam citatul în întregime – dar omul cât trăiește învață! Totuși cei 437.000 de evrei din Ungaria nu au pierit NUMAI din vina lui Kasztner! Poate că din perspectiva lui, dacă nu ar fi organizat „trenul lui Kaszter”, ar fi pierit cu toții.
Când și cum a publicat Krausz informațiile legate de deportare? Despre asta am vorbit în paragraful IV al articolului – dar este desigur o versiune mult simplificată. Aș mai adăuga că Florian Manoliu, care a dus documentul în Elveția, i l-a dat lui George Mantello, secretarul legației El Salvador. Acesta era evreu născut la Bistrița (la origine se numea Mandl). El a tradus documentul din maghiară și l-a predat presei.
În mod interesant, atât Moshe Krausz cât şi Rezső Kasztner erau sionişti dedicaţi, atâta doar că Moshe Krausz era un om modest şi tenace, pe când Kasztner era un temerar, un politician, un om de acţiune, un aventurier. A riscat enorm şi a obţinut libertatea unui grupa mare de oameni. Cu preţul altor mii de vieţi – spun unii. Kasztner a acţionat individual (sau aproape), în timp ce Krausz a reuşit să coaguleze un grup de acţiune. Nu am ştiut că cei doi s-au confruntat în Israel. Mama mea şi ceilalţi copii din Orfelinatul Israelit Báró Hirsch din Budapesta au beneficiat de documente (Schutzpass) în care se menţiona că aşteaptă să fie trimişi în străinătate (nu mai ştiu dacă era Suedia sau Elveţia). Din păcate documentul s-a pierdut după război.
Tocmai asta este partea interesantă: atât Schutzpass, cât și casele de refugiu pentru evrei sunt cunoscute, doar Krausz, organizatorul întregii acțiuni, a fost dat uitării! Nici eu nu-l cunoșteam, am aflat de el cu totul întâmplător într-un program de radio și am hotărât că subiectul merită povestit.
Informatii pentru mine necunoscute despre un erou aproape necunoscut.