Realitatea deprimantă care ne-a întâmpinat când am ajuns la Bătarci a avut un efect profund demoralizator. Nu înțelegeam cum au putut să trăiască și să lucreze în asemenea condiții medicul sau medicii pe care i-am înlocuit. Nu ne-am putut imagina că există diferențe atât de mari între viața urbană și ceea ce am găsit aici, în această comună, în anul 1972. În afară de curent electric, părea că nimic nu s-a schimbat și nu a progresat în ultimii 20 de ani. Diferența enormă între comuna Berveni, unde locuiau părinții Iuliei, și comuna noastră era inexplicabilă.

Știind că nu putem fugi sau părăsi locul nostru de exil, că am fost trimiși aici pentru a oferi serviciile medicale necesare celor 5000 de locuitori din cele patru sate aparținătoare circumscripției noastre, am încercat să găsim o cale, o modalitate de a ne adapta noului mediu de viată și activitate pentru anii următori. Lipsiți de experiența practicii ca medici independenți, am pornit pe drumul unei vieți necunoscute, într-un mediu necunoscut, care în primul moment părea foarte ostil.

Activitatea unui medic de circumscripție rurală era foarte diferită de ce am învățat în anii facultății. Pe lângă problemele zilnice de asistență medicală pentru populația celor patru sate, am descoperit că trebuia să facem și vaccinarea populației, controale sanitare la şcoală, să asigurăm aprovizionarea cu medicamente a micii farmacii a circumscripției și să obținem cota de lemne pentru încălzirea clădirii. Dar cea mai mare responsabilitate era evitarea mortalității infantile (sub vârsta de un an), despre care trebuia să raportăm imediat serviciilor medicale județene.

Ion, felcerul care ne-a întâmpinat în prima zi, s-a dovedit persoana cea mai importantă din personalul dispensarului. Bărbat de vreo 40 de ani, născut în Bătarci, cunoștea toată populația locală și nu mai puțin pe cei care lucrau la consiliul comunal. Nu am reușit să aflăm câți ani de şcoală, de educație formală medicală a acumulat pentru activitățile lui, fără de care nu am fi fost în stare să ne îndeplinim obligațiile zilnice ca medici tineri de circumscripție. El distribuia medicamentele, făcea extracții dentare în caz de urgență, dar mai mult, el s-a dovedit ajutorul meu cel mai prețios în momentele critice, când am fost nevoiți să efectuăm reanimarea unui copil deshidratat, aproape mort, sau în zilele de horă din sat, când veneau tineri localnici plini de tăieturi de cuțit sau topor și în câteva minute dispensarul devenea o cameră de urgență chirurgicală, plină de răniți, cum nu văzusem niciodată în anii de facultate.

Ion ne-a fost de mare ajutor în procesul de integrare socială cu populația locală, cu intelectualitatea și cu persoanele care reprezentau instituțiile oficiale ale comunei Bătarci. Deseori ne-a ajutat să ne aprovizionăm cu alimente care lipseau la alimentara comunală și uneori ne anunța că a reușit să facă rost de carne de vițel, foarte rară în acei ani. Toți localnicii care creșteau viței erau obligați să-i predea statului la vârsta de șase săptămâni – desigur nu pentru a ajunge în magazine, ci la bucătăriile elitei. (Așa se spunea și despre șampanie: ea este o băutură populară, băută de reprezentații aleși ai poporului!)

Ion îi cunoștea pe toți gospodarii care aveau viței și după o scurtă târguială cumpăra unul când ajungea la vârsta de șase săptămâni, îl tăia în casa gospodarului și apoi mă chema la fața locului pentru a-l împărți în patru parți egale: una pentru primar, una pentru șeful miliției locale, una pentru mine și una pentru el. Secretul era păstrat și aproape uitat după o masă copioasă, stropită cu multă țuică de cei patru delicvenți!

Uneori Ion ne anunța că nu vine la servici pentru că este bolnav. Era clar că cantitatea de țuică băută în ziua precedentă nu-i permitea să stea pe picioare. Când simțeam că duhnește a țuică și îl întrebam de ce a băut din nou, răspunsul nu întârzia să vină: am avut dureri de gât și m-am tratat cu antibioticul Țuicomicină! Ce puteam spune unui om atât de bolnav?!

Ion nu era singurul din comună care folosea mai des țuica decât apa. După o zi lungă de muncă în subteran, bărbații locali care lucrau în minele din împrejurimi se întorceau băuți. La ieșirea din mină își potoleau setea cu o sticluță de țuică adusă de acasă. Venind acasă sleiți de oboseală și aproape beți, nu mai erau în stare decât să se certe, sau cel mult să mai facă un copil înainte de a adormi. Toată grija casei și a familiei era pe umerii femeilor care întrețineau gospodăria, animalele din grajd, grădina sau livada, făceau treburile casei și îngrijeau familia care uneori avea opt sau chiar zece copii.

Țuica de Turț era una din cele mai vestite băuturi alcoolice din Transilvania. Localnicii o considerau cea mai buna țuică din România. Livezi pline de pruni ofereau fructele necesare producției de țuică. După culesul de toamnă și fermentație în butoaie mari, la începutul iernii prunele erau duse la distilerie. Pentru a cunoaște mai îndeaproape procesul de distilare și pregătirea băuturii cu până la 40-50% alcool, am hotărât să merg la distilerie și să-mi pregătesc o cantitate mai mare de țuică pentru consumul propriu. Nu că aș fi fost mare băutor, dar știam că valoarea ei este mai mare ca valoarea banilor. Voiam să o trimit părinților mei la Cluj, pentru a-i ajuta să obțină servicii sau produse necesare existentei zilnice a familiei, cu ajutorul unei sticle de țuică.

Așa am ajuns într-o zi rece de decembrie să fiu înconjurat de specialiști în prepararea țuicii. Degustările permanente între două distilări, până la obținerea concentrației dorite de alcool, produceau o stare e ebrietate, poate chiar beție, în care limba abia se mișca în gură. Aveam impresia că toți vorbeau în limbi străine, necunoscute, de parcă distileria ar fi fost un institut de filologie. Cu cât studiezi mai mult, cu atât mai greu te desparți de el. Iar drumul spre casă părea atât de întortocheat, încât uneori aveam nevoie de un însoțitor pentru a nu ne pierde, sau pentru a nu ne opri într-un loc nepotrivit. Acest elixir, indispensabil în anturajul în care am trăit timp de trei ani, m-a ajutat să uit de greutățile existenței noastre în situații pe care mi le amintesc cu zâmbetul pe buze și pe care le voi descrie în continuare.

***

Într-una din zilele reci ale primei ierni petrecute la Bătarci am observat că magazia de lemne s-a golit. Încălzirea dispensarului și a locuinței noastre, ca de altfel a tuturor caselor din sat, era bazată pe lemne pregătite și păstrate uscate din vară. Fiecare localnic avea câteva stive de lemne acoperite pentru a preveni umezeala din cursul toamnei. Cota de lemne a dispensarului era limitată și adesea insuficientă. Gazul era necunoscut în această zonă a țării. Toamna era uneori atât de rece, încât trebuia să încălzim cel puțin casa de naștere și locuința noastră încă de la sfârșitul lui septembrie.

Cererea noastră insistentă de a primi o nouă alocație de lemne a fost uitată pe undeva și într-o bună zi ne-am trezit cu magazia goală. Eram disperat! O naștere în clădirea neîncălzită era un pericol iminent pentru noul născut. Nici noi nu ne puteam încălzi locuința în care trăiam deja împreuna cu un copilaș de șase luni. Trebuia să procur urgent niște lemne, până la sosirea celor comandate cu luni în urmă.

Fără să știu cum și unde, am ieșit singur să caut lemne și să le aduc cu orice preț, pe orice cale și cât mai repede. Îmbrăcat în paltonul de blană, cu căciula îmblănită, cu bocanci și mănuși, am ieșit la șosea, însoțit de nelipsita sticlă de țuică. La un moment dat un camion a oprit în fața mea. Șoferul, care știa probabil că sunt medicul satului, a ieșit din cabină și m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. I-am răspuns că am nevoie de lemne pentru încălzirea dispensarului și nu știu încotro s-o iau, de unde să le procur. Mi-a spus să-l aștept. În câteva minute s-a întors cu un uriaș fierăstrău electric și m-a invitat să stau lângă el în cabina încălzită. Habar nu aveam ce are de gând. După câteva minute am observat că ne apropiem de o pădure mare de brazi acoperiți de zăpadă. Era o imagine minunată, un peisaj de neuitat. Zăpada strălucea în razele soarelui care se strecurau cu gingășie, spulberând întunericul care învăluia brazii uriași. Ramurile lor încărcate de zăpadă atârnau greu, ajungând uneori până la solul înghețat. Abia acum am înțeles rostul fierăstrăului.

Mi-a spus să aștept în cabină până doboară un brad. În câteva minute copacul era la pământ și după ce l-a curățat de ramurile pline de zăpadă, a tăiat trunchiul în câteva bucăți și a început să le încarce în camion. Atunci mi-am amintit că aveam la mine o sticlă de țuică pe care intenționam să o ofer omului amabil care m-a ajutat în aceste momente de disperare. Frigul începuse să pătrundă prin hainele mele, singura cale de a mă încălzi era o mică degustare din țuica atât de utilă în asemenea situații. Efectul nu a întârziat să se facă simțit. După câteva înghițituri am început să mă încălzesc. Am ieșit din cabină, i-am oferit șoferului sticla cu țuică și l-am ajutat să încarce lemnele. Sticla s-a golit încă înainte de a termina munca grea, atât de neobișnuită pentru mine. Frigul care mi-a pătruns până la oase a dispărut, am simțit o căldură care îmi învăluia tot trupul, cu toate că afară era minus 15 grade. Țuica și-a făcut efectul…

În drum spre casă ne-am oprit la un depozit de lemne și am reușit să primim niște lemne mai uscate, fără de care nu am fi putut aprinde focul cu lemnele ude aduse din pădure. Ne-am întors la dispensar bine dispuși, eu eram mândru că am reușit să fac rost de lemne. Cu mânecile suflecate, fără palton, fără căciulă și mănuși m-am prezentat vesel în fata soției și i-am spus că mi-am îndeplinit misiunea. Nu i-a fost greu să înțeleagă că eram cam beat, în viața ei nu mă văzuse așa!

Amintirile unui medic stagiar rural (II)

Cu timpul ne-am împrietenit cu o parte din intelectualii locali: asistentele medicale din circumscripție, câțiva profesori din școlile din zonă și familia medicului veterinar care locuia în apropierea noastră. Una din personalitățile cele mai importante din anturajul nostru intelectual era preotul satului, un om deosebit de respectat, apreciat și iubit de toți sătenii. El cunoștea toată populația, ușa lui era oricând deschisă pentru cei care aveau nevoie de sfaturile lui înțelepte și utile. Uneori aveam impresia că oamenii aveau mai multă încredere în el decât în medicii sau în veterinarul local. Adesea m-a invitat să-l vizitez. Întâlnirile noastre mi-au făcut o plăcere deosebită datorită conversației cu un adevărat intelectual, cu o vastă cultură generală, lingvistică și teologică.

Într-o seară am fost surprinși de vizita neașteptată a unor ingineri de mină, cu care ne-am cunoscut în cursul anilor. Unul din ei a scos din rucsac trei sticle de șampanie și cu toate că nu eram pregătiți pentru oaspeți, am întins o masă plină de gustări găsite în mica noastră cămară. Am invitat două asistente care erau de servici în seara aceea și înconjurați de căldura sobei de teracotă, am petrecut o seară plăcută. Când șampania s-a terminat, am adus o sticlă de țuică. Bine dispuși, nici nu am observat că și aceasta s-a golit foarte repede. Căldura și amețeala mi-au creat o senzație neobișnuită. Speram că veselia nu ne va fi tulburată de vreun bolnav, dar deodată s-a auzit o bătaie în ușă. Una din asistente a ieșit în sala de așteptare și după câteva minute m-a anunțat că au adus un bolnav din satul vecin. Îmi era greu să mă scol de pe scaun. Eram atât de amețit, încât abia am reușit să ies prin ușa larg deschisă a camerei și să trec în sala de așteptare. Am consultat bolnavul, i-am prescris medicamente și m-am întors cam pe două cărări la oaspeții mei veseli și bine dispuși.

Imposibil să-mi amintesc cine a fost pacientul din seara aceea, de ce boală suferea și ce medicamente i-am prescris. Dar această seară a rămas neuitată, un moment de evadare din realitatea grea cu care ne confruntam în acei ani.

(Va urma)

Ivan Schwartz