Se cuvine să cinstim supravițuitorii Holocaustului, care după război s-au confruntat cu trauma paralizantă a lagărelor de concentrare sau a batalioanelor de muncă forțată.

Reluarea vieții cotidiene a întâmpinat dificultăți deosebite. Majoritatea tinerilor și-au pierdut părinții, frații și rudele mai în etate. Foarte des, principalul susținător al familiei a pierit la muncă forțată sau în deportare. Adolescenți și tineri, neavând încă nicio calificare, au rămas fără susținere familială și financiară. Întorși acasă, și-au găsit casele sau locuințele golite, devastate. Unii nu s-au putut muta niciodată înapoi în fostul domiciliu al familiei, deoarece fusese complet jefuit. Chiar și când se cunoștea persoana care a prădat casa, victimele, aflate sub influența ororilor trăite, nu au raportat înstrăinarea avuțiilor de altădată. Unora li s-au returnat obiectele de valoare încredințate vecinilor, în timp ce alții în mod frecvent au primit răspunsul că „totul au fost luat de ruși”.

Cât timp va trebui să mai treacă și oare se va vindeca vreodată distrugerea suferită de sufletul oamenilor?… – se întreabă Ferencz Dóra în memoriile sale scrise și publicate imediat după terminarea războiului.[1] Pentru supraviețuitorii care au plecat direct în țări occidentale, Clujul a încremenit în starea din primăvara anului 1944; ei au păstrat timp de o viață amintirea adunăturii aliniate la marginea străzilor, mulțime care rânjea sfidător, ori privea fără urmă de compasiune coloanele evreilor mânați de la ghetoul din cartierul Iris spre vagoanele de marfă. Oamenii de calitate nu au ieșit pe străzi, ci au acordat ajutor în secret, sfidând amenințările autorităților. Evreii care au revenit la Cluj şi au rămas aici s-au dedicat construirii unei societăţi noi şi s-au străduit să se integreze.

Supraviețuitorii au adoptat strategii diferite de perpetuare. Mulți dintre ei s-au îndepărtat de rădăcinile lor etnice, adoptând ideologia de stânga și internaționalismul, care promitea abolirea oricărei discrimări. Numeroși evrei au făcut aliya, și au început o viață nouă în Israel. Iarăși alții s-au dezis de cultura maghiară, de exemplu Skamperl Alice s-a mutat la București, unde a lucrat ca Alice Nisipeanu la emisiunea de radio de limbă română, fiind privită de colegi asemenea unei ființe extraterestre și supranumită Lady Auschwitz.

În condițiile neprielnice de după război, supraviețuitorii, puțini la număr, și-au reluat studiile, dobândind înaltă calificare și recunoaștere profesională. Mulți evrei clujeni au devenit profesori universitari acasă ori în străinătate, medici, scriitori, antreprenori, artiști și meseriași respectați.

Supraviețuitorii au avut puterea să-și întemeieze familii și au dat naștere unor copii, care să ducă mai departe legația familiei pierdute. Dr. Köppich Anna și-a pierdut băiețelul, Gyurika, în etate de numai opt ani pe rampa de la Auschwitz. După ce a revenit din deportare a dat naștere unui băiat, pe care l-a numit tot George. Acest fiu trăiește astăzi la Los Angeles și este cunoscut cu prenumele Iura.

Părinții supraviețuitori au acordat o atenție deosebită copiilor lor, întreținând cu ei o relație cu totul aparte, extrem de apropiată, de prietenie. Aceast spirit s-a propagat din generație în generație. Spre exemplu, Tereza Mózes, istoric de artă, muzeolog și cronicar al istoriei evreimii din Oradea, în prezent cu domiciliul în Israel, a fost invitată de nepotul ei să-și cunoască strănepotul. Pentru a-i ușura zborul de la Tel Aviv la Ottawa, nepotul i-a trimis bilet de avion de clasa întâia.

Moștenirea apăsătoare a Holocaustului s-a transmis și generațiilor următoare, de multe ori prin negare ori prin tăcere. În parte s-a datorat istoriografiei comuniste care nu menționa destinul evreilor în timpul războiului și nici deportarea lor. Pe de altă parte, părinții încercau să-și scutească descendenții de istorisiri șocante. Susan Simpson Geroe, născută la Oradea, având ambii părinți supraviețuitori, nu aflase despre suferința familiei sale decât după ce își terminase studiile superioare și emigrase în Statele Unite. În anul 2006 a scris și a publicat un roman autobiografic întitulat în mod sugestiv The Silence of Parents (Tăcerea părinților).[2] Acest fapt îl relatează Mike Klein, stabilit la Washington, în cartea sa recent apărută. Născut la Gherla din părinți supraviețuitori, Mike a crescut sub aceași notă de negare tacită a experienței suferite în timpul deportării.

Mama mea – își amintește Mike Klein – ca mulți alți supraviețuitori, nu a vrut să-mi vorbească despre trauma suferită în timpul Holocaustului.

Din fragedă copilărie Mike constata cu surprindere discontinuitatea generațiilor: existau numai copii evrei născuți după război, niciunul nu avea bunici și lipsea generația adolescenților. 

Umbra Holocaustului mă înconjoară încă din copilărie.[3] M-am născut din părinți supraviețuitori ai Holocaustului; peste douăzeci și cinci de membri ai familiei mele apropiate au fost uciși în Holocaust. Când aveam patru ani, știam că eu și prietenii mei evrei nu aveam bunici, în timp ce prietenii mei neevrei aveau cel puțin unul sau doi. Și mai ciudat, în comunitatea noastră evreiască nu existau adolescenți, ci doar părinți și copii mici.

În încheiere, permiteți-mi să-mi exprim admirația pentru supraviețuitorii Holocaustului care au trăit și pentru toți aceia cărora nu li s-a dat să trăiască și să mulțumesc pentru exemplul pe care ni l-au transmis atât prin viața lor personală, cât și prin cea profesională. Le doresc multă, multă sănătate, să fie cât mai mult timp alături de noi cu înţelepciunea, spiritul tânăr şi umorul lor.

Daniel Lőwy

(intervenţie la Comemorarea Martirilor Holocaustului din Cluj, Templul Memorial al Deportaţilor Evrei, Cluj, 7 iunie 2022)

---

[1] Ferencz Dóra: KÁ-PÓ voltam… (Regény). Ediție îngrijită de autor. Presa Democrată, Arad, [1945?].

[2] Susan Simpson Geroe: The Silence of Parents. Daniel & Daniel Publishers, 2006. p. 311. (ISBN-10: ‎1564744620).

[3] Mike Klein: From Gherla to Washington. A Life Story on Two Continents. Author Edition. Middletown, Delaware, 2021 (ISBN: 9798458162005).