Dacă jurnal înseamnă viaţa înregistrată şi comentată, viaţa de la o zi la alta, atunci jurnalul unui poet este o noţiune lipsită de sens, pentru că viaţa poetului nu are absolut nicio importanţă. Poetul există și rămâne numai prin ceea ce reuşeşte să nu trăiască şi, netrăind, să creeze doar. Deci, pentru a fixa dintru început termenii, pentru a turna în ei înţelesul dorit de noi, pentru a impune noţiunii o sferă care să poată semăna cu o aureolă, aş spune, parafrazând o mai veche afirmaţie, că jurnalul unui poet nu mi se pare o chestiune de viaţă, ci de absenţă a vieţii. Nu lucrurile întâmplate le voi comenta, ci pe cele care aş vrea să se întâmple. și chiar dacă voi comenta fapte, ele nu vor fi decât îndepărtate pretexte pentru gândurile mele. (Ana Blandiana, Antijurnal)

Într-una din primele zile ale sejurului meu scurt la Bucureşti mi-am îndeplinit misiunea pentru care venisem, preluarea unui număr de cărţi rămase în grija Academiei Civice,[1] organizaţie înfiinţată de către Ana Blandiana și soţul său Romulus Rusan z”l. Cu această organizaţie am avut legătură încă de la prima mea vizită la CNSAS, în anul 2002, atunci când mi s-a oferit posibilitatea de a citi întregul dosar al Procesului Romanoexport, în care a fost implicat tatăl meu. Sediul de atunci al instituţiei era pe str. Dragoslavele, lângă Piaţa Victoriei, şi am ajuns acolo la sfârşit de toamnă când, pentru prima oară în zeci de ani, trebuia să simt din nou crisparea frigului şi a vântului lunilor de iarnă, pe care, plecând într-o altă zonă climatică, le lăsasem de mulţi ani în urma mea. Vizitele repetate la Academia Civică, iniţial în Piaţa Amzei, ulterior în Calea Moşilor 132, cât și întâlnirile din Israel au ţesut legătura dintre noi, susţinută într-o măsură puternică și permanentă de Ioana B., directoarea culturală a Fundaţiei. și de această dată, întâlnirea în biroul Anei Blandiana a fost deosebit de plăcută, am încercat să realizăm un update informativ al realităţilor din România şi Israel.

Pe Ana Blandiana o ştiam din adolescenţă, fiind o cititoare fidelă a rubricii sale din revista Contemporanul, întitulată Antijurnal. În fiecare vineri, când apărea ziarul, citirea acelor texte poetice și îndrăzneţe îmi crea câteva momente de plăcere. Unul dintre articolele de atunci mă însoţeşte și astăzi, alături de jurnalul personal din anii adolescenţei, pe care l-am păstrat în sertarul de lângă pat: “Pentru ce trebuie să cucerim Everestul? Pentru că există.” Acest dicton mi-a rămas viu în memorie încă de la sosirea mea timpurie, singură în Israel.

A urmat întâlnirea prevăzută din timp, cu Sorina C. şi plimbarea noastră prietenească în cartierul Cotroceni, depăşind locurile și intersecţiile de la fosta Piaţă Elefterie, povestindu-ne reciproc clipe pe care le-am interiorizat, fiecare dintre noi, în alte momente ale vieţii. Pe Strada Sf. Elefterie, mărginită de salcâmi, tăiată de bulevardul Ardealului, încărcat de castanii în floare, se află două biserici, monumente istorice, ambele cu hramul Sf. Elefterie: cea nouă [2] și cea veche, mititică, [3] aflată vizavi de şcoala noastră primară, Școala nr. 150.

Am depăşit câteva case care ne-au readus în memorie tovarăşii de joacă – aflaţi astăzi, cine mai ştie unde, pe globul acesta zbuciumat, sau trecuţi deja într-o altă lume, alături de părinţi și rude – şi prăvăliile de altădată, împreună cu gusturile și mirosurile de neuitat ale delicateselor copilăriei noastre, precum Eugenia, şerbetul, sucul Cico sau cafeaua. Ne zburau gândurile la trecut, când uneia, când celeilalte, având aparent un timp și un spaţiu nesfârşit, menit doar pentru poveşti.

Sorina şi cu mine nu ne-am mai văzut de prin anul 1962 şi, fiind la o diferenţă de vârsta de câţiva ani, nu am prea interacţionat în copilărie, ea fiind copilaş, iar eu și prietenii mei de atunci, elevi. Amintirile amândurora au rămas undeva în văzduhul memoriei și al trecutului peste care aproape că a coborât uitarea. Prin 2018, Sorina a descoperit că am lansat o carte despre procesele din Comerţul Exterior și deodată şi-a amintit de tatăl meu, cel care venea zilnic acasă cu o mapă – aşa cum se impregnase în memoria fetiţei de atunci. Sorina m-a regăsit, deoarece astăzi, dacă vrei, poţi găsi pe oricine, oriunde. În toamna anului 2019, după mai bine de 60 de ani, ne-am revăzut prima oară la aeroportul Otopeni, pentru numai o jumătate de ceas. Eu aşteptam o maşină care urma să mă ducă la Braşov. Sorina a venit special ca să ne întâlnim. Emoţionat, nu-i aşa? Şi ca în multe alte dăţi, sufletele noastre tinere și calde ne-au permis să nu simţim deloc timpul care trecuse peste noi. De atunci la fiecare revenire la Bucureşti, retrăim, pe acelaşi “palier” virtual, clipele de atunci şi poate chiar pe cele de atunci încoace.

Apoi am intrat, pentru prima oară după aproape 60 de ani, în blocul de pe str. Sf. Elefterie 16, acolo unde ne-am născut și am copilărit. Datorită unei doamne amabile pe care am întâlnit-o pe cărarea pietruită dintre arţarul de la intrare și poarta maiestuoasă a blocului, Sorina s-a trezit condusă chiar în propriul său apartament, situat lângă al meu, la etajul I. Întâmplarea a făcut ca acea doamnă, pe care destinul ne-o scosese în cale, să locuiască tocmai în acelaşi apartament.

Am plecat mai departe pe străzile pietruite ale cartierului, pe care în trecut alergam, mergeam cu bicicleta, mă jucam cu copiii “Ţară, ţară vrem ostaş!” şi câte altele.

Ne-am amintit de locurile unde stăteau oamenii de vază de altădată, despre unii am aflat abia în ultimele decenii. O amintesc doar pe Ana Pauker, care la vremea aceea, deşi mult după 1952[4], îşi făcea piaţa ca oricare cetăţean al locului la Sf. Elefterie. Au fost şi alţii, printre ei familia Golopenţia, care locuia pe strada Dr. Lister.

Ultimele săptămâni sau luni de viaţă ale Anei Pauker s-au petrecut pe str. Dr. Koch, în casa fiicei sale, Tania Brătescu, alături de cei trei nepoţi, răspândiţi astăzi prin Europa, la Barcelona, la Paris.

Am revăzut tufele de liliac alb şi mov, simplu sau bătut, alături de magnoliile înflorite și de pomii în floare, care îmi aminteau de curtea copilăriei, astăzi asfaltată grotesc și slujind ca loc de parcare.

Vizita la Bucureşti a fost de fiecare dată o neasemuită trăire, îmbinând trecutul cu prezentul, iar dacă ar fi să vorbesc şi de reflecţiile despre viitor, dimensiunea viitorului a diminuat simţitor în acest an, mult mai mult ca altădată.

Dintre toate momentele trăite la Bucureşti în această frumoasă primăvară promiţătoare, evenimentul cel mai neobişnuit a fost întâlnirea de un ceas şi jumătate, în cafeneaua hotelului Capitol, cu Luminiţa Velciu, acea neobişnuită “Luminiţa de la miezul nopţii” pe care o văzusem, o admirasem și o ascultasem la programul cu acelaşi nume de la TVRi. Emisiunea, care a început prin octombrie 2021, a intrat de curând în vacanţă.

Acesta a fost momentul cel mai important din şirul întâlnirilor mele din preajma Paştelui 2022. Mai demult Luminiţa Velciu, jurnalistă a televiziunii publice, absolventă a facultăţii de drept, realiza emisiunea “Recurs la morală“. De acesta dată, “Luminiţa de la miezul nopţii“ este un podcast [5] în direct, cu ascultătorii care sună la numerele de afişate pe ecran. Am început să vizionez emisiunea abia prin decembrie 2021. Ceea ce m-a făcut să rămân atât de târziu şi s-o urmăresc adeseori a fost umanismul și capacitatea verbală a acestei jurnaliste care improvizează în câteva cuvinte o lume de actualităţi. De obicei are alături un vas cu flori de sezon, aduse de la ea de acasă şi o clepsidră cu care încearcă să drămuiască timpul luminiţei. În acest ceas al dimineţii, Luminiţa de la miezul nopţii primeşte convorbiri telefonice ale tuturor celor care îşi doresc un partener de discuţie sau de spovedanie, chiar și pentru un timp foarte limitat.

Înainte de plecarea la Bucuresti i-am propus să ne întâlnim în cafeneaua hotelului Capitol după ce în prealabil, cu câteva luni în urmă, reuşisem și eu să particip la emisiune şi să-mi exprim aprecierea pentru ceea ce oferă ascultătorilor.

A fost o după-amiază cu totul neobişnuită, cu atât mai mult cu cât Luminiţa Velciu a acceptat să se întâlnească cu o necunoscută, dar întâlnirea noastră s-a soldat cu un schimb de idei şi de gânduri sincere și cu naşterea unei relaţii care poate se va dezvolta în viitor.

I-am oferit cartea mea de povestiri, după care am rămas mai mult decât impresionată, când, după ce şi-a încheiat emisiunea de noapte, mi-a lăsat un mesaj pentru a mă înştiinţa că la recepţia hotelului voi găsi cartea ei despre care tocmai îmi vorbise: o carte despre literatura de concert.[6]

Ce înseamnă literatura de concert? Ei bine, nu este vorba de critică muzicală, ci de o trăire profundă şi multidimensională, exprimată în cuvinte alese, a experienţelor și a trăirilor sale printre muzicienii care au bucurat Bucureştiul și pe locuitorii săi în câteva dintre Festivalurile Enescu ale ultimilor ani. Am apreciat acest gest, care a fost un efort deosebit, făcut la orele nopţii, dat fiind că Luminiţa Velciu locuieşte în afara oraşului.

În ultimele zile la Bucureşti am mai fost la plimbare prin vechiul și dragul Cişmigiu, la mall-ul Vitan, am trecut prin Centrul Vechi şi am mâncat pizza, observând magazinele care poartă nume de apostoli, deocamdată doar doi, Luca şi Matei.

[1] La 21 aprilie 1994 Ana Blandiana şi alţi 175 de membri fondatori au întemeiat Fundaţia Academia Civică, având ca scop general educaţia civică printr-o bună cunoaştere a trecutului apropiat al ţării şi al Europei de Est, și restituirea astfel a adevărurilor istoriei recente falsificate în anii dictaturii comuniste. Principalul proiect al fundaţiei este Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.

[2]https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sf%C3%A2ntul_Elefterie_Vechi_din_Bucure%C8%99ti

[3]https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sf%C3%A2ntul_Elefterie_Nou_din_Bucure%C8%99ti

[4] În anul 1952 a avut loc renumita eliminare a “nedoriţilor” lui Gheorghiu-Dej, cei care i-ar fi ameninţat ori puterea, printre ei Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca. Momentul este cunoscut in istorie ca “devierea de dreapta”. Aici se pot citi informații ceva mai noi https://totalitarism.ro/?p=2019

[5] Un podcast este un program disponibil în format digital pentru descărcare de pe Internet. În dex.ro definiţia nu a fost încă introdusă.

[6] Luminiţa Velciu, Cu alte cuvinte. Festivalul George Enescu văzut prin ochii unui om obişnuit, Ed. Semne, 2019.

Veronica Rozenberg