Am trecut întâmplător în fuga mașinii pe lângă unul din spitalele în care am lucrat un timp foarte scurt și mi-a trecut prin minte un subiect pe care aș vrea să-l împărtășesc cititorilor. Sunt amintiri, unele chiar de peste 70 de ani. În anul IV, când m-am transferat de la Iași la București, am dat concursul de externat, iar după doi ani cel de internat, și am lucrat în multe spitale de care astăzi îmi amintesc cu plăcere. Unele dintre ele nu mai există, mulți nu le mai știu nici numele, deși la timpul lor erau spitale importante.

Din păcate, la concursul de externat am avut medie mică și nu am putut alege inițial decât spitalul Central (astăzi Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia) care nu era dorit de niciun extern, deoarece era amplasat foarte excentric și se ajungea la spital numai după o lungă călătorie cu tramvaiul. Am fost repartizată tocmai la pavilionul cel mai îndepărtat. La început chiar îmi era frică de pacienții pe care i-aș fi putut întâlni, abia mai târziu am realizat că cei periculoși nu se plimbau liberi. Șeful secției era doctorul Lichter, un psihiatru renumit. Tot el era și președintele sindicatului, activitate care îl solicita foarte mult. M-a primit bine și m-a sfătuit să învăț mai întâi din activitatea zilnică a surorilor (pe atunci nu existau asistente).

Ca studentă nu știam decât puțină teorie, deși luasem un concurs pe atunci destul de greu. Am învățat cum să mă port cu bolnavii psihic, să fac injecții, să fac puncții lombare și să cer puținele analize care se făceau pe atunci. În 1948 Penicilina era un medicament modern, foarte scump, iar eu credeam că vindecă orice, chiar și tetanosul. Dacă privesc în urmă, cele șase luni petrecute la acest spital mi-au fost de folos în cariera mea de medic. Nu știu cum arată spitalul în prezent, dar am auzit că este un spital modern, bine utilat și secția de psihiatrie și neurologie are un renume bun.

Al doilea stagiu l-am făcut mult mai aproape, la spitalul Zerlendi de pe șoseaua Giurgiului (mai târziu a devenit o extensie a Institutului de Pneumologie Marius Nasta). Aici se îngrijeau bolnavi de TBC. Streptomicina era la mare preț, Hidrazida nu se cunoștea și printre puținele mijloace de tratament erau operațiile și pneumotoraxul. Aici am învățat tot ce știu despre semiologia bolilor pulmonare. M-am integrat repede în colectivul puțin numeros pe vremea aceea, colectiv care m-a primit cu multă bunăvoință și mi-a dat posibilitatea să intru chiar în sala de operație, la început ca soră de instrumentar și mai târziu chiar ca mâna a doua. Îmi amintesc că se dădea mare importanță foii de observație și se discutau cazurile care ajungeau la operație. După cele șase luni de stagiu m-am despărțit greu de acest colectiv.

În zilele noastre spitalul Zerlendi nu mai funcționează și clădirea e părăsită. Păcat că nu a fost reabilitat, dar nu se găsesc investitori. Oamenii mai tineri, printre ei chiar și medici, nici nu mai știu că a existat vreodată un spital Zerlendi.

Cel de al treilea stagiu l-am făcut la Spitalul Brâncovenesc, unul din cele mai vechi spitale din București, la clinica de fiziopatologie a profesorului Brauner. Am fost entuziasmată că după un an am ajuns, în sfârșit, să lucrez într-o clinică medicală dintr-un spital renumit, foarte aproape de casă. Pe atunci funcționau la spitalul Brâncovenesc și clinicile de ortopedie și chirurgie ș,i fiind în plin centru, la camera de gardă se adresau pacienți de diferite specialități. Am avut ocazia să țin locul internului detașat într-o tabără de copii la mare, am făcut foarte multe gărzi și am cunoscut bolnavi diferiți. A fost un stagiu interesant și foarte folositor pentru viitorul meu ca medic. Sigur că nu era un spital modern. Avea saloane mari, cu cel puțin 12 paturi, băi și toalete de tip vechi, dar nu merita să fie demolat, cum s-a întâmplat în 1984. Era un monument istoric care trebuia păstrat și de câte ori trec pe acolo îmi amintesc ce fericită eram să lucrez acolo.

Ca intern am lucrat în trei spitale și am profitat din plin, nemaifiind obligată să fiu prezentă la cursurile de după-amiază, ca atunci când eram extern. E adevărat, trebuia să fac gărzi de noapte, dar acolo aveam ocazia să cunosc cel mai mult și după ce pierdusem ani de școală, eram dornică să învăț cât mai mult.

Am fost repartizată ca intern la spitalul evreiesc Iubirea de Oameni. Era un spital mic, cu numai trei secții: medicină internă, chirurgie și obstetrică-ginecologie. Șase luni am lucrat la obstetrică și ginecologie și o dată la trei zile făceam gărzi pentru toate secțiile.

Piatra de temelie a Spitalului Iubirea de Oameni  a fost pusă în 1925, pentru a „slugi obştei din capitală şi din Ţara Românească, fără deosebire de naţiune şi credinţă, pentru prevenirea boalelor, însănătoşirea norodului şi învăţătura tinerimii medicale.” Un merit deosebit la crearea acestui spital l-a avut profesorul Ghelerter. S-au folosit bani din donații evreiești și pe parcurs s-au făcut îmbunătățiri și înzestrări cu aparatură medicală. Spitalul era situat în cartierul evreiesc. Între anii 1941-1944 spitalul a fost evacuat și a funcționat mai mult ca policlinică într-un local mic din apropiere. Din 1944 a revenit în sediul inițial, dar în 1948 a fost etatizat. În 1949, când am fost intern la acest spital, mai erau mulți medici, surori și salariați evrei. Spitalul era foarte aproape de locuința mea și aceasta a fost un avantaj.

De la început mi-am dat seama că voi putea învăța foarte multe și am profitat de bunăvoința celor două moașe, mai ales în timpul gărzilor. Am intrat chiar mâna a doua în sala de operații. Am avut ocazia să văd soți dezamăgiți, aruncând florile la vestea că soția a născut o fată. Ecografia încă nu exista.

Curând după etatizare a devenit Spitalul Interdepartamental Alexandru Sahia, iar astăzi se numește Spitalul Prof. Dr. Constantin Angelescu. Cu toate că locuiam foarte aproape și am lucrat acolo șase luni, acum îl găsesc cu greu printre blocuri. Nu știu dacă are o plăcuță care să amintească vechiul nume, Iubirea de Oameni.

Spitalul Grigore Alexandrescu e la locul lui și este, ca şi atunci, spital de urgență pentru copii. Nu voi intra în istoricul spitalului care e la îndemâna oricui. Actualmente s-au făcut îmbunătățiri și modernizări substanțiale. Când am lucrat acolo, știam deja că voi fi pediatru și mi-am dat silința să învăț cât mai mult. Gărzile erau deosebit de grele și mă bucuram dacă aveam numai un singur deces. Nu existau zile libere și după gardă eram epuizată, dar fericită că s-a terminat.

Ultimul stagiu de intern l-am făcut la Spitalul Clinic Colentina, la Contagioase, într-o secție în care erau și copii și adulți. A fost un stagiu deosebit de interesant și folositor. Gărzile erau mai liniștite, dar se făceau pentru toate secțiile. Spaima mea era să nu vină în gardă un caz de difterie care să necesite o intubație, pentru că nu știam s-o fac și aș fi fost nevoită să apelez la sora șefă care locuia în spital și care era foarte arțăgoasă. Pe atunci nu se făceau vaccinări și erau mici epidemii de difterie care treceau neobservate. Acum, cu ocazia pandemiei, când am fost la Spitalul Colentina să mă vaccinez, nu am mai recunoscut locul unde am lucrat și totul mi s-a părut străin. S-au clădit pavilioane noi și altele s-au desființat…

La spitalul Caritas am lucrat numai trei săptămâni, la secția de nou-născuți. Era în 1961, când eram deja medic primar. Am fost transferată de la spitalul Fundeni în urma unui denunț anonim că aș fi făcut cerere de emigrare în Israel. Lucrurile s-au lămurit repede și profesorul Ionel Nicolau m-a rechemat la clinică. În această scurtă perioadă m-am familiarizat puțin cu spitalul, cu secția de neonatologie și cu personalul. Trecând pe acolo recent cu mașina, am văzut că spitalul Caritas nu mai există, din păcate a rămas doar o clădire abandonată și parțial distrusă.

Povestea acestui spital e foarte tristă. Inițial, din 1880, acest spital evreiesc a funcționat ca un cămin pentru femei și copii nevoiași. În 1891 devine un ambulatoriu. În 1916 – 1918 e spital de campanie. Maternitatea nouă e inaugurată în 1933 și se construiește încă un corp de clădire pentru secțiile de medicină internă și chirurgie. În timpul celui de al Doilea Război Mondial e din nou spital militar. În 1948 e naționalizat, devenind pe parcurs unul din spitalele emblematice ale capitalei, cu o secție modernă de cardiologie,  terapie intensivă și neonatologie. Două milioane de copii s-au născut aici în decursul timpului! În 2005 e retrocedat Fundației Caritatea care nu investește nimic și în 2011 spitalul se închide. Se preconiza ca una din clădirile mai noi să devină cămin pentru vârstnici, dar nici aceasta nu s-a realizat, deteriorarea avansează și moartea spitalului Caritas este definitivă.

Amintirile mele din spitalele unde am lucrat sunt frumoase, dar unele spitale nu au supraviețuit timpului și e păcat, pentru că e mare nevoie de spitale, cum s-a dovedit în timpul pandemiei,

Mirjam Bercovici

București, 26-06-2022