Arad – Paris și Köln – Ierusalim

După plecarea părinților, în timpul așteptării încordate a pașaportului, mi se părea că tot ce se întâmplă în jur e legat de situația mea.  Nerăbdarea de a părăsi lumea aceea, în care fiecare în felul lui trăia ca o fantomă, devenea o mizerie pe care o suportam din ce în ce mai greu.  Existența noastră ar fi putut da material pentru multe povestiri grotești, ba uneori chiar a dat, dar pe vremea aceea nu eram receptiv la acest gen de umor.  Fiecare trăia închis în sine – dacă totul în jur era naționalizat, suferința încă mai putea fi privatizată.  Bunica și cu mine nu eram singuri, eram noi doi împreună, iar ceilalți erau ceilalți.  Dna Tomuș, Esti, Haritonovici, Cukorka, Balogh Bácsi, Fărcaș și chiar Conducătorul trăiau fără speranță, într-o lume sortită pieirii.  Era prea târziu, asta se putea vedea chiar pe ceasul dnei Ranszburg, cu mult înainte ca tovarășul Gorbaciov să fi rostit vestita formulă „Cine întârzie va fi pedepsit de viață”.  Ceasul de perete nu se sinchisea și mergea inexorabil înainte, întârziind doar vreo șase-șapte minute, până după dictatură, până azi și până într-un viitor care probabil va fi fost întârziat încă înainte de a sosi.  În orice caz pe vremea aceea nimeni n-a încercat să repare pendula dnei Ranszburg.  Ce rost ar fi avut?  Și așa nimic nu se mai conforma cu realitatea.  Dar adevăratul motiv al acestei aparente lipse de interes era altul.  Pur și simplu ceasul era al dnei Ranszburg, nu era treaba noastră.

Nimeni nu-și dădea seama că sistemul era în descompunere, cu toții ignoram semnele, pentru că întreaga noastră existență era organizată după ideea că sistemul e sortit să fie veșnic.  Ce să mai îndrepți în această lume absurdă, care disprețuiește oamenii și care pretinde că e drumul care duce direct în rai? Orice adevăr, sinceritate, demnitate umană erau călcate în picioare pe drum.  Mai târziu, mult mai târziu și în țări străine, mulți și-au ridicat vocile, dar pe-atunci tăceau aproape toți.

Se apropia Anul Nou, timpul se întindea ca dansul fulgilor de zăpadă spulberați de vânt în fața geamului.  Deocamdată aștept să treacă vacanța de iarnă; cine știe, poate va fi ultima vacanță de iarnă la Arad…  Această senzație nouă de a trăi anumite lucruri pentru ultima dată se potrivea foarte bine cu starea mea de spirit de atunci și mi-a dat putere să suport mai departe povara acestei perioade absurde și despărțirea de familie.  Chiar în zilele de Crăciun și-au luat rămas bun prietenii noștri, familia K.  Primiseră pașaportul și plecau împreună cu fiul lor.  Plecarea lor a fost pentru mine o încercare grea.  Pe ei împrejurările i-au scutit de despărțiri, plecarea lor s-a făcut în condiții „de lux” și totuși când ne-am luat rămas bun n-am simțit nici durere, nici invidie.  Era ultima oară că ne întâlneam în felul acesta la familia Rado, Agi și Ivan Rado, bunica și cu mine, familia Weiss și cei care plecau.  Imediat după cină bunica mea s-a ridicat.  Momentul despărțirii a fost scurt și mi-am dat seama cu amărăciune că eu eram din nou cel lăsat în urmă.  Nu puteam să le-o iau în nume de rău că plecau, dar în seara aceea în mine s-a năruit ceva.  Sunt fracțiuni de secundă în care ai impresia că devii conștient și începi să înțelegi ce se petrece cu tine și cu existența ta.  Imaginea noastră reflectată de placa de sticlă de pe masa de mahon a soților Rado mi s-a întipărit în minte ca o natură moartă care-mi amintea de Henri Fantin Latour, cel din conversațiile cu Agi, duminica după concert.  Toți parcă se oglindeau într-o sticlă spartă, fiecare era singur pe ciobul lui.  După cina improvizată, familia K. a dispărut în întunericul Aradului, iar bunica și cu mine ne-am întors la palatul Bohuș.  Era frig.  De-a lungul străzii Eminescu, trotuarul era înzăpezit.  N-aș fi fost în stare să definesc ce anume s-a năruit atunci, dar un lucru e clar: scriind aceste rânduri, acel ceva s-a îndreptat ca prin farmec.  Bănuiesc că în seara aceea în noi toți s-a sfărâmat ceva.  Abia acum, când scriu, înțeleg esența lucrurilor rămase în amintirea mea și din cioburi se reface ceva ce seamănă cu un întreg.

Câteva zile mai târziu m-au sunat niște prieteni: Doris, Andi, Peter, Miki, Robi și Mariana, ca să petrecem împreună revelionul.  Părinții lui Doris erau invitați la prieteni de-ai lor, așa că locuința ne stătea la dispoziție.  Trebuia doar să facem rost de crenvurști, muștar, muzică din Occident și să ne călcăm hainele de sărbătoare, restul se va aranja de la sine.

În drum spre petrecere, Miki și cu mine am intrat într-o cofetărie și am cumpărat ultimele dominouri de ciocolată pe care le mai aveau.  Am glumit cu vânzătoarea:

– La revedere până la revelionul următor.

Iar ea ne-a răspuns:

– Revelionul următor o să-l faceți desigur la Paris.

Nu cred că am primit vreodată o urare mai frumoasă de Anul Nou.  Presimțind cu evidentă plăcere Occidentul, am tras un chef pe cinste și ne-am servit fără jenă din rezervele de alcool și de țigări ale gazdelor, cu toate că știam cât de greu fuseseră acumulate.  Erau numai produse occidentale: Kent, Rémy Martin și alte mărci cunoscute, care dădeau iluzia marii libertăți unui grup de adolescenți și nu numai lor.  A fost muzică și dans, au zburat dopurile, s-au aprins brichetele și sticlele goale de cola au indicat perechile care trebuiau să se sărute.  Sticlele arătau spre nord, sud, est și mai ales spre Vest, unde într-adevăr ne-am regăsit, toți cei prezenți, cu ani mai târziu.

***

De când am părăsit Aradul, patria mea se numește „Pe drum”, iar capitala „Fără odihnă”.  Am devenit un fel de turist și am hoinărit fără țintă prin locuri pe care nu le cunoșteam, ori prin locuri scufundate atât de adânc în memoria mea încât la întoarcere mi s-a părut că le descopăr din nou.  Călătoriile hrănesc iluzia libertății și așa s-a întâmplat și cu mine: am umblat mult timp încoace și încolo, între Arad, Köln și Ierusalim.

În după-amiezile ploioase ale copilăriei din Arad nu mi-ar fi trecut prin minte că drumul meu va duce cândva la Köln și de acolo în Israel și aproape până în Iordania.  Într-o zi eram la Marea Roșie, într-o căldură insuportabilă de august, plin de impresii tulburătoare și cu o singură dorință: o baie răcoritoare în mare.  Pe o plajă izolată m-am scufundat în valurile galbene ca șofranul, ca să ies din starea de transă produsă de căldura înăbușitoare.  Am descoperit o lume de vis cu corali și pești.  Sub apă mă simțeam departe, într-o lume străină, albastră și verde, limpede ca o carte pentru copii.

Am petrecut o perioadă nu prea lungă la Ierusalim, la secția de radiologie a spitalului Hadassah.  În timp ce razele soarelui scăldau Cupola Stâncii, eu îmi petreceam ziua cu profesorul Lax în subsolul întunecos al Radiologiei și examinam împreună radiografii.  Căutam umbre care pentru pacient puteau să însemne viață sau moarte.  Între timp orașul pulsa și în inflația amețitoare fiecare zi era mai scumpă ca cea dinainte.  Lumea de afară părea în derivă, pe când în subsolul Radiologiei totul era supus unei ordini invizibile.  Razele erau descompuse și recompuse, apoi transmise prin corp și prinse pe film.  Aici nimic nu se petrecea întâmplător, fiecare privire pe ecran, fiecare mișcare a ochilor avea loc după un plan exact.

Într-o zi m-am dus în sinagoga spitalului, cea cu douăsprezece ferestre pictate de Chagall, care atrage turiști din întreaga lume.  La amiază, soarele strălucitor al Ierusalimului trimitea spre ea mănunchiuri de raze și totuși încăperea nu era cu adevărat luminoasă.  Sinagoga era scufundată într-o lumină albastră, lăptoasă, și pe ea se contura lumea multicoloră a vitraliilor.  Am încercat să recreez formele și siluetele și să-mi amintesc poveștile pe care se bazau, dar n-am reușit.  Tot ce vedeam era lumina albastră care se strecura în încăpere și devenea albă, un alb lipsit de orice culoare sau nuanță.  Oglindit în cupola aurită a moscheii, soarele strălucea și mai sălbatic ca pe cer, aici însă, în lumina albastră, soarele părea îmblânzit.

Profesorul Lax mă aștepta cu prezentarea radiografiilor, doar trebuia să câștig experiență pentru viața mea profesională de mai târziu.

– Unde umbli?  Ce ai făcut atâta timp în sinagogă?  Important e ce se petrece aici!  Dă-i drumul!  Vezi mica umbră din imaginea aceasta?  N-o vezi?  Nici nu e de mirare, pentru asta ți-ar trebui încă douăzeci de ani de experiență, în cazul că ai decide să devii radiolog, dar ar fi o greșeală.

– Nu la greșeala aceasta mă refer… am încercat să-i răspund, dar el nu m-a luat în seamă și a continuat:

– Dragul meu, poți să vezi numai ce cunoști.  Tot restul e ceață.  Dar umbra aceasta nu, e un sarcom.

Apoi a urmat consultul de prânz care s-a prelungit peste măsură.  Fiecare găsea de cuviință să adauge câte ceva: o metodă și mai bună, un tratament și mai eficace.  La un moment dat profesorul Lax s-a răstit la ei:

– Important e că sunteți tineri, frumoși și sănătoși.  Și acum, hai la masă!

La ușă s-a întors spre noi și a adăugat:

– Pardon, am mai uitat ceva: și bogați!  La revedere, domnilor și poftă bună!

Vinerea luam de obicei autobuzul din Ein Kerem și mă duceam în Orașul Vechi.  Intram prin Poarta Jaffa și mă plimbam pe străduțele înguste.  Era seară.  Vocea stăruitoare a muezinului se ridica spre cer din turnurile minaretelor.  Prăvăliile se închideau una câte una și storurile coborau cu zgomot.  Se sfârșise o zi lungă, venise vremea pentru odihnă și pentru rugăciune.  De sfârșitul săptămânii mi-am permis un ceai cu mentă și apoi am intrat ca ultim client la bărbierul de peste drum.  Acesta lucra într-un ritm aparte: dădea de cinci ori cu pămătuful, trăgea din țigară și apoi dădea de trei ori cu briciul în sus și-n jos.  După ce mi-a șters spuma de pe față cu un prosop, a reluat seria pămătuf-țigară-brici.  Învăluit într-un nor de loțiune după ras am pornit pe străduțele întunecate ale unei lumi frământate, printre dughenele închise, unde mai dăinuia mirosul de scorțișoară și chimion.

Într-o altă vineri m-am dus la Autogara Centrală, Tahana Merkazit, ca să iau autobuzul spre kibuțul Nir Eliahu, unde stătea unchiul meu.  Autogara, poarta deschisă înspre lume a Ierusalimului, era scufundată în lumina blândă a după-amiezii.  Oamenii veneau și plecau și umbrele lor alungite creau ca prin farmec o atmosferă sumbră pe asfaltul fierbinte al autogării.  Trecătorii erau mereu alții și cu toate acestea umbrele păreau să rămână neschimbate.  Figurile întunecate pâlpâiau pe asfalt în lumina târzie și mă însoțeau spre ieșire.  Vorbeau în toate limbile Pământului.  Umbra mea a fost și ea absorbită în lumea aceasta efemeră de după-amiază și am fost cuprins de un sentiment de speranță, ba chiar de o convingere irațională că tocmai din vremelnicia acestor umbre ceva se va păstra pentru veșnicie.

Unchiul meu Zvi era fratele mamei și trăia de peste cincizeci de ani în Israel.  În România se numea Erwin, dar ca mulți alți evrei din Europa de răsărit, și-a luat un nume ebraic.  În kibuț am fost primit ca un străin binevenit.  M-am bucurat de privilegiile oaspetelui, am stat ore întregi la piscină cu o carte, iar seara am participat la cina comunală de la cantină, Hadar Ochel.  Sâmbătă au venit la o cafea verii și verișoarele mele cu familiile lor.  Am stat împreună în grădina de flori a unchiului.  Prăjitura cu brânză a mătușii strălucea pe masă ca luna plină și avea gustul de acasă, un „acasă” pe care fiecare dintre comeseni în felul lui nu mai era în stare să-l definească prea clar.  Doar un miros, un gust, o expresie, un accent sau un gest ne mai încredința că lumea apusă a evreilor din Europa de est mai dăinuie cel puțin în această prăjitură.  Verii și verișoarele mele erau născuți în Israel, sabra, dar ca toată lumea erau conștienți de originile lor est-europene și cochetau cu un pic de idiș – de fapt știau tot atât de puțin ca și mine.  În kibuț erau și evrei originari din America și din Africa de nord, sefarzii.  Aceștia din urmă erau o minoritate la Nir Eliahu.  Familiile americane se trăgeau la urma urmei tot din Europa de est, chiar dacă accentul lor era diferit.

Sâmbătă seara, după ce a răsărit luna cea adevărată, simțind încă gustul prăjiturii cu brânză, am plecat înapoi la Ierusalim, la spitalul Hadassah, să-mi continui stagiul de radiologie și să studiez cu profesorul Lax diagnosticul diferențial al „umbrelor” de pe radiografii

Anii pe care i-am petrecut mai târziu la spital la Köln par că ar fi o continuare a acestor umbre.  Dar în viața mea n-a existat nicio altă perioadă, nici măcar cea de sub dictatură, în care am fost îngropat atât de adânc în tenebre, atât de departe de propriile mele amintiri, ca atunci când făceam gărzi de noapte la spitalul Sf. Hildegard.

Nopțile erau parcă numărate, atât cele ale bolnavilor cât și cele ale personalului sanitar.  La vizită se vorbea de zile – câte zile până la externare, câte zile până la concediu – dar de fapt era vorba de nopți de singurătate și de teamă, însoțite de sforăitul vecinului de salon.

Ziua în secție se lucra fără pauză, cafeaua se răcea și se acrea pe pervazul ferestrei, între biletele de externare încă nedictate.  Totul în jur părea muiat în vopsea albă: halatele, mobilierul, așternutul, chiar Mercedes-ul medicului primar, totul era alb.  Pentru mine albul devenise culoarea uitării.  Abia seara, când dădeam jos halatul, redeveneam băiatul din Arad, pe drum fără niciun țel clar, străin de rolul pe care-l jucam, un spectator.

Într-o zi am luat parte la o liturghie ținută în onoarea unui cardinal care decedase în secția noastră.  Pentru prima dată în viață am avut ocazia să cunosc practica religioasă catolică.  Pe vremea mea în România erau la ordinea zilei activitățile de partid, nu biserica, iar în Occident m-am ținut departe de tot ce mi se părea legat de religie, chiar și de sinagogă și de comunitatea evreiască.  Deodată am văzut cum întregul colectiv îngenunchează pentru Tatăl Nostru și mi-am dat seama că n-am idee cum să mă comport într-o asemenea împrejurare.  Mă găseam în mijlocul capelei și mă întrebam ce să fac.  Să îngenunchez?  Imposibil!  Să fiu singurul care rămâne în picioare ar fi fost prea bătător la ochi.  Am încercat să-mi pun altfel problema: tertium datur?  Există o a treia posibilitate?  Și răspunsul a venit imediat: datur!  Există!  M-am așezat comod pe bancă și am înțeles că a fi altfel nu e neapărat o chestie de loc, timp și persoană, ci uneori se reduce la o chestie de poziție și de punctul de vedere care rezultă din ea.  Acest punct de vedere diferit a fost cel care mi-a menținut vie de-a lungul anilor dorința de a relata evenimentele cu care m-am confruntat.  Mă simțeam străin, pierdut în halatul de medic, halatul care slujește ca substitut de credință în familia noastră evreiască distanțată de religie.  În mine arde dorința de a scrie, așa cum în mulți dintre coreligionarii mei arde dorul după Scriptură, după Sfânta Scriptură, pe care mulți, la fel ca noi, nu mai știu s-o citească de generații.  Noi ne-am îndepărtat de limba strămoșilor noștri, ebraica n-am învățat-o, la idiș am renunțat.  Printr-un capriciu al sorții am supraviețuit holocaustului în Transilvania și după aceea am fost nevoiți să ne descurcăm cu ceea ce a rămas.  Am încercat să ne ducem mai departe zilele, eram singuri printre străini și am lăsat în urmă tradiția, naționalitatea și limba.  Așa am trăit ani de zile, am trecut prin multe încercări și tot timpul m-a urmărit dorința de a scrie despre cele trăite.  Privirea mi-a devenit mai ascuțită și am devenit un om cu propriile mele dorințe și speranțe.

Dorința de a scrie e strâns legată de originea mea evreiască.  Scriind, încerc să găsesc un echilibru între a-mi rămâne credincios mie însumi ca evreu și a năzui spre ceva nou, ceva aflat între credință și asimilație, căutând un mod de a trece peste abisurile istoriei noastre de după, dar și de dinaintea holocaustului.  Prin intermediul scrisului încerc să mă confrunt cu distanța crescândă care mă desparte de Scriptură și de tradiție.

Ambivalența dintre apropiere și depărtare, dintre convingerea interioară și transformarea exterioară, dintre est și vest, această ambivalență m-a însoțit din orașul meu natal, Arad, până la Köln și la Ierusalim.  Ea e cea care pe ascuns mă îndeamnă la scris.  Lucrurile care în viața reală par fără nicio noimă, pe hârtie devin de la sine înțelese.

Mi-am amintit de un episod, o discuție a mamei mele cu una dintre prietenele ei.  Eu eram încă copil.  Din discuție am prins numele lui Hitler.

– Cine a fost Hitler? am întrebat.

Mi s-a răspuns că a fost un om rău care a omorât foarte mulți evrei.

– Și evreii cine sunt?

– Păi noi suntem.

După un scurt răgaz de gândire am răspuns:

– Știți, tanti Lutzi, când o să fiu mare o să scriu o carte în care o să arăt ce faptă rea a făcut Hitler.

Iar Lutzi a răspuns:

– Foarte frumos!  Iar eu o să fiu prima care o s-o citească.

– Bine, vă promit, tanti Lutzi. 

Pot să spun că mi-am ținut promisiunea.

Atunci încă nu știam, nici Lutzi, nici mama și nici eu, că promisiunea mea va fi îndeplinită în Germania.  Așa a vrut soarta.  Dar ar fi putut fi și altfel și tot nu m-aș fi mirat.  O mare piedică pentru activitatea scriitoricească astfel anunțată a devenit limba, fapt pe care nici nu-l bănuiam pe-atunci.

Limba română n-am uitat-o, dar ea nu mai e cu adevărat limba mea maternă și de fapt nici n-a fost vreodată.  Maghiara cu atât mai puțin, cu toate că o vorbeam cu părinții, care în Banat aparțineau minorității care vorbea maghiară.  Din păcate în limba aceasta sunt analfabet.  Germana s-a adăugat la școală și după ce ne-am mutat la Köln a rămas limba pe care o folosesc cel mai mult, dar de fapt încercam să mă conving pe mine însumi că limba mea maternă e multilingvismul.  Păcat că nu se poate scrie în mai multe limbi în același timp, cred că mi s-ar fi potrivit cel mai bine. Pe de altă parte cele scrise mi-ar fi devenit mult prea apropiate, ceea ce ar fi fost în detrimentul procesului de creație.  Așa că îmi rămâne arta de a cuceri terenuri noi, de a mă statornici în locuri care la început mi-erau străine, cu speranța că în timp ele vor deveni cunoscute, păstrându-și însă mai departe prospețimea.

(traducere din germană: Hava Oren)

(Va urma)