Unii oameni au nevoie să citească, să afle ce gândesc alții. De ce? Pentru că așa îți examinezi propriile idei și afli dacă ele corespund mediului spiritual în care îți desfășori activitatea și-ți petreci viața de zi cu zi. Și dacă nu, atunci există două posibilități.

Ori că ai greșit, că de fapt aparții unei alte lumi și foarte probabil ai ales în mod eronat produsele literare, pentru că ele nu reflectă nimic din ceea ce ești tu, sau ce crezi că ești. Ori că ajungi la concluzia că drumul tău spre piscurile intelectuale la care aspiri e mult mai lung decât ți-ai închipuit și că mai ai foarte mult de lucru ca să-ți câștigi dreptul de a te considera făcând parte din ”cercul” acela, de care erai până nu de mult sigur că e (și) al tău.

Alții citesc, pur și simplu, pentru a se informa. De fapt se pare că ei reprezintă majoritatea absolută a celor care deschid o carte cu pagini, sau pe ecran. Omul se naște ignorant și dispare cu certitudinea că așa a rămas, doar că ”între și între” unii fac eforturi remarcabile de a reduce din imensa mare de neștiință în care ni se pare că înotăm.

După cum se va observa, această introducere ignoră o a treia categorie, și anume pe cei care scriu.

Pe vremuri mi s-a povestit o discuție cu tâlc între doi medici americani:

– John, ai citit articolul pe care l-am publicat săptămâna trecută?

– Dragul meu, în clinica mea noi nu citim articole, noi le scriem!!

Omul care se bucură de darul ceresc al inspirației nu simte nevoia de ”a-și pierde vremea” citind ceea ce au scris alții, pentru că el e stăpân pe condei și cunoaște prea bine drumul spre ținta propusă, aceea de a se face cunoscut și de a-și prezenta public părerile despre toți și toate. Bineînțeles, aș face o greșeală de neiertat dacă n-aș aminti că unii dintre cei care scriu o fac concomitent cu plăcerea, nevoia, obligația de a citi cele scrise de alții, dar uneori ai senzația că marile nume al scrisului nu au avut nevoie de o asemenea activitate pentru a oferi omenirii darul cel mai de preț: ideea genială.

De ce am decis să încep aceste rânduri dedicate aniversării de 10 ani a publicației noastre comune? Pentru că eu trăiesc cu senzația, care pe zi ce trece se transformă în certitudine, că cei care scriu pentru Baabel sunt primii care se bucură să citească cele scrise de alții și publicate în această splendidă revistă digitală.

Dacă te uiți la cei care comentează articolele din Baabel, vei ajunge la concluzia că cea mai mare parte (și sper că nu greșesc) o formează aceleași nume care semnează alte articole publicate în cadrul revistei. Cu alte cuvinte, colaboratorii revistei sunt interesați să citească ce publică alții și se simt obligați să comenteze cele citite, să-și expună părerile și adesea să participe la discuțiile despre un subiect controversat.

Oare așa stau lucrurile și cu alte publicații? Am convingerea că și din acest punct de vedere Baabel este un produs literar inedit.

Uitați-vă, vă rog, la rubrica ”Scrisori către redacție” a unor cotidiene sau săptămânale. Oare cunoașteți vreun de scriitor, publicist, sau gazetar care contribuie în mod regulat la respectiva publicație, dar și comentează materiale publicate acolo de alții?

De ce oare își ignoră colegii de breaslă? Pentru că ”nu se obișnuiește”? De frică de a deschide o controversă al cărui sfârșit nu au cum să-l prevadă?

Și din acest punct de vedere, Baabel e diferit de alte publicații. Personal, sunt interesat să aflu ce cred colegii mei, cei mai mulți amatori ca mine, și chiar unii jurnaliști de profesie aflați printre colaboratorii revistei Baabel despre ce am publicat în urmă cu o zi sau o săptămână. Comentariile lor sunt mai întotdeauna interesante, și chiar provocatoare, în sensul că ele te e incită să mai scrii, să te faci mai înțeles, să aduci argumente contra celor apărute în comentarii, cu alte cuvinte, să polemizezi.

De-a lungul acestui ultim deceniu revista Baabel și-a creat o listă de subiecte, majoritatea captivante și chiar utile pentru formarea unei opinii sau luarea de poziție într-un domeniu în care cunoștințele tale până la citirea articolului erau fragile sau chiar inexistente.

Știu, voi fi cu ușurință acuzat de subiectivism sentimental, pentru că și eu colaborez la această revistă. Nu-mi pasă! Eu rămân la părerea mea că merită să aloci câteva zeci de minute o dată la două săptămâni și să citești ce se publică acolo.

Da, recunosc, uneori mă enervează stilul sau subiectul (dreptul meu!), dar întrucât trăim într-o lume democratică și nu suntem obligați să participăm la ”revista presei”, eu mai sar peste un articol, sau numai îl ”frunzăresc”, doar așa, ca să-mi confirm mie însumi că părerea mea anterioară despre cel/cea care scrie nu a fost zdruncinată de ultimul lui/ei articol.

Sunt convins că așa fac cei mai mulți din cei care în fiecare a doua joi, mai spre prânz, deschid e mailul trimis de redactoarea șefă ca să se delecteze cu ultimul număr din Baabel.

Oare noi, cele câteva sute de cititori consecvenți, formăm o elită? Mă îndoiesc. Mai curând cred că ne unește dorința de a afla, de a cunoaște, de a citi părerile altora și a le compara cu cele ale noastre.

Sincer vorbind, mi-aș dori să fim mai mulți, pentru că revista Baabel merită să fie citită.

Dintre cititorii care au răspuns recentului sondaj, 60% au trecut de vârsta de 70 ani, și mă întreb cum trebuie interpretat amănuntul acesta. Cred doar că nu facem de-ajuns ca revista să ajungă în calculatoarele celor mai tineri. Uneori mi se pare că suntem prea la unison, pentru că suntem mai toți de același leat, și dacă e așa, atunci e nevoie de condeie proaspete și de contribuția unora care s-au născut odată cu copiii noștri, sau cu nepoții noștri.

Cum o putem face? Ce n-aș da să știu!

Și iată, deci, ce urez eu revistei Baabel la aniversarea de 10 ani: mai mulți cititori și mai mulți colaboratori la care culoarea părului încă nu e cea a argintului.

Și până una-alta, la mulți ani și la mai mare!

Gabriel ben Meron