A trecut atât de mult timp de când m-am pensionat, încât aproape că nu mă mai gândesc la ce am trăit în Spitalul Fundeni, unde am lucrat 32 de ani!

Cei mai mulți colegi de care eram foarte legată nu mai sunt pe lumea asta și n-am cu cine depăna amintirile din viața de medic pediatru. Singura persoană care a mai rămas este Cornelia D., asistenta pe care o cunosc de când era elevă. Cu ea am rămas prietenă și după pensionare. Ea m-a ajutat în perioade grele din viața mea. Și ea are deja o vârstă respectabilă. Ne telefonăm din când în când și mă vizitează uneori. Atunci povestim despre spital, despre bolnavii de atunci și, bineînțeles, despre colegii care au părăsit această lume. Recent ea mi-a reamintit de o întâmplare pe care eu aproape o uitasem.

Era pe la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut, când Secția de Pediatrie a Spitalului Fundeni patrona câteva județe, de unde primeam pacienții – copii până la 16 ani – fără vreun anunț prealabil. În general ni se trimiteau cazurile mai grave, sau cazurile problemă. Un astfel de caz ne-a fost trimis de spitalul din Tulcea cu mențiunea că adolescenta de aproape 15 ani fusese internată timp de două săptămâni cu diagnosticul de artrită reumatoidă și nu a răspuns la tratament.

În primul rând trebuia să verificăm diagnosticul. Copila era elevă și, după spusele ei, nu avea dificultăți la școală. Din afirmațiile mamei, care a însoțit-o la internare, avea o soră mai mică, sănătoasă. Mama nu a fost internată ca însoțitoare, avându-se în vedere vârsta fetei, deși pacienta era imobilizată la pat și avea nevoie de ajutor permanent. Datele pe care le aveam nu ne erau de ajutor pentru stabilirea diagnosticului.

Nici antecedentele heredocolaterale și nici cele personale nu ne indicau o cale spre diagnostic. Copila nu mai fusese bolnavă. Nici istoricul bolii nu ne-a fost de folos. Fusese internată la Tulcea pentru că brusc nu a mai putut merge din cauza durerilor de la un genunchi care nu-i permiteau să întindă gamba. A fost internată în spital și tratată cu antiinflamatoare, chiar și cu corticosteroizi, fără niciun rezultat. De aceea a şi fost transferată la Spitalul Fundeni. Ne aflam în fața unui caz problemă, mai ales că rezultatele tuturor analizelor făcute de noi erau în limite normale.

Am încercat toate medicamentele pe care le aveam la vremea aceea pentru a atenua durerea de genunchi a fetei care nu-şi putea întinde deloc gamba. O ținea aproape în unghi drept, chiar şi în timpul somnului. Genunchiul nu era tumefiat și local tegumentele erau normale. Radiografiile de față și profil, făcute cu mare greutate, nu indicau nimic anormal.

Am observat pacienta timp îndelungat, chiar şi atunci când ea credea că nu o vedem, pentru a surprinde un comportament care ar fi dovedit că durerea nu era atât de atroce. Dar toate încercările noastre au dat greş. Psihologul clinicii de pediatrie a avut mai multe discuții cu pacienta, dar nu a putut trage o concluzie. Nici controlul ortopedic nu a fost concludent.

După câteva zile de tratament cu diferite medicamente care n-au avut succes, am hotărât să recurgem la o procedură mai puţin „ortodoxă”, dar pentru care am primit acceptul profesorului. Am prezentat cazul la vizita mare, în prezența profesorului, și am propus ca timp de cinci zile să-i administrăm pacientei Siran, iar în caz de insucces, să recomandăm intervenţia chirurgicală. Siran, medicamentul propus de noi, era de fapt o tabletă de calciu lactic, total inofensivă. Speram ca, în cazul în care boala ar fi fost de sorginte psihică, frica de operaţie să ducă la ameliorarea simptomelor.

Strategia noastră a dat rezultate! După prima tabletă de calciu lactic, după o singură zi de tratament, pacienta noastră era vindecată! Ceea ce nu descoperise psihologul, nu observaseră doctorii de la Tulcea și nu văzusem nici noi, studiind rezultatele analizelor, a făcut utilizarea unei tablete de calciu lactic – adevărat placebo salvator – împreună cu perspectiva intervenției chirurgicale.

Poate că nu a fost o procedură corectă din punct de vedere etic, dar a dat roade! Fata s-a vindecat și în urma unui control făcut la noi la clinică peste trei luni s-a dovedit că era sănătoasă și mergea la școală. Nu mai țin minte diagnosticul la externare şi posibil să nici nu fi fost chiar cel corect. Problema e că nu am depistat cauza care a dus la o internare de două săptămâni la spitalul din Tulcea și de încă 12 zile la noi, la Fundeni. Nu am beneficiat de ajutorul unui „Freud” care să aprofundeze problema și să afle adevărata cauză. E drept că nici nu solicitasem un consult psihiatric care ne-ar fi putut îndruma către un diagnostic corect.

Oare ar fi trebuit să scriu pe biletul de ieșire diagnosticul de histerie?! Dacă știam atunci ce știu acum despre histerie, boală nervoasă caracterizată prin apariția unor simptome neurologice variate, nejustificate de existența unor leziuni și declanșată prin șocuri emotive, sugestie sau autosugestie (definiție din dicționarul explicativ al limbii române) aș fi fost oare mai utilă pacientei noastre? M-am mulțumit numai cu rezultatul obținut și acesta a fost favorabil. Reamintindu-ne de acest caz, la recenta vizită a asistentei mele, am sfătuit-o (în glumă) să recurgă la Siran pentru vechea ei durere de genunchi şi astfel poate ar scăpa de operaţia pe care i-a recomandat-o chirurgul ortoped.    

Mirjam Bercovici

București, 20 august, 2022