A percepe lumea din jurul nostru ca ființe umane implică un mecanism complex care include folosirea diferitelor simțuri, integrarea informațiilor primite de la senzori în creier, comunicarea prin limbaj și prin gesturi și alte procese care necesită inteligență, obișnuință și experiență.  

Dar animalele? Cum percep ele lumea înconjurătoare? Ce ne-ar spune ele dacă le-am putea înțelege? Într-un articol anterior, publicat în Baabel, am descris ciripitul pasărilor ca un mijloc complex de comunicare (https://baabel.ro/2021/07/despre-fluierat/  ), fără să fie clar ce comunică ele, în afara perioadei lor de împerechere. Într-un alt articol am descris cum se orientează animalele (https://baabel.ro/2021/12/gps-ul-animalelor-în-navigație-și-migrație/  ).

Diferite animale percep lumea în mod instinctiv, în funcție de căutarea hranei, instinctul de reproducere, apărare, atac, sau pentru a scăpa de un pericol. De exemplu, liliecii folosesc pentru orientare, alimentație, etc., ecolocația, bazată pe efectul Doppler, folosit și în ecocardiografie și în examenul ultrasonic.

Bufniţa are un auz atât de dezvoltat, încât găsește șoarecele în întuneric, îar dacă șoarecele se mișcă, îl depistează chiar la sute de metri de distanță într-un tufiș, sau sub un strat de zăpadă.

Șarpele vede foarte prost, dar poate detecta un șobolan sesizând căldură emanată de acesta, iar păianjenul este sensibil la vibrații.

Interesant că țânțarii se orientează după bioxidul de carbon pe care îl emanăm cu fiecare expirație. Deci teoretic am putea evita pișcătura de țânțari dacă nu am respira, dar e preferabil să ne ungem cu o soluție anti-țânțar, sau să ne acoperim patul cu o plasă impermeabilă țânțarilor.

Peștele-cuțit (knifefish) localizează obiectele și ființele înconjurătoare prin electrolocație. Peștele generează în jurul său un câmp electric. Obiectele sau ființele aflate în apă produc perturbări ale acestui câmp. Electroreceptorii aflați pe corpul peștelui detectează aceste perturbări, iar peștele reacționează în funcție de natura peturbantului: pradă sau prădător.

Unele specii de scoici au chiar două sute de ochi, fiecare ochi funcționând ca un telescop. Mecanismul vederii la scoici este special. Lumina care trece prin cornee este reflectată de cristale care formează un fel de oglindă parabolică aflată în fundul ochiului. Fiecare ochi are două retine, dar scoica nu are creier. Fiecare ochi funcționează independent, ca detector de mișcare. Când ochiul simte ceva comestibil, el semnalizează cochiliei, care se deschide ca să înghită prada.

Cu cât animalul este mai evoluat, percepția lumii înconjurătoare și comunicarea cu ea implică inteligență. De exemplu, câinii învață să comunice cu oamenii prin comenzi, unii înțeleg chiar sute de cuvinte. Cimpanzeii folosec peste cincizeci de gesturi, pe care sunt în stare să le combine în diferite variante, la fel cum noi combinăm cuvintele. Căinii de prerie din America își avertizează ceata când se apropie un pericol. Calitatea sunetului variază în funcție de intensitatea pericolului perceput: cu cât acesta este mai mare, cu atât sunetele sunt mai lungi.

Numeroase studii au fost dedicate percepției balenelor. Aceste ființe uriașe și în acela timp delicate, văd lumea în cenușiu, fiindcă au o vedere monocromatică, nu pot percepe culorile.

În urmă cu vreo șaizeci de ani, în timpul Războiului Rece, americanul Roger Payne și-a dedicat cariera studiului sunetelor scoase de balene. A intrat în contact cu un ofițer de marină din Insulele Bermude, care în timp ce făcea spionaj pentru depistarea submarinelor sovietice, a reușit să înregistreze și diferite sunete scoase de balenele cu cocoașă. Unele sunete aminteau de cele ale șofarului, un instrument de suflat din corn de berbec, folosit de Anul Nou evreiesc (Rosh Hashana) și la sfârșitul sărbătorii de Yom Kipur Pe acestea Payne le-a interpretat ca pe niște sunete triste ale balenelor. Mai erau și sunete stridente, înalte, asemănătoare cu guițatul purceilor și sunete joase, guturale.

Balenele scot sunete, cu toate că nu au corzi vocale. Sunetele sunt produse prin scoaterea pe nări a aerului sub presiune.   

Cu ajutorul spectrografului, Payne a obținut o reprezentare grafică a sunetelor produse de balene, reușind astfel să le măsoare și să le clasifice. Ordinea apariției sunetelor era întotdeauna aceeași, de exemplu A,B,C,D,E și niciodată altceva, de exemplu A,B,C,E,D. Balena producea serii de sunete de 7-30 de minute, pe care apoi le repeta cu precizie. Payne a le-a denumit “cântece” și a scos un album LP, care a apărut săptămâni la rând pe lista Billboard, un săptămânal care clasifică popularitatea unor cântece și albume. Aceste sunete au fost integrate în câteva piese de muzică ușoară și în piesa simfonică a lui Alan Hovhaness And God Created Great Whales (Și Dumnezeu a creat marile balene).

Aceste balene produc sunete de frecvențe joase care pot traversa până la 15.000 kilometri. Acest lucru se explică prin fenomenul de “canalizare” a undelor sonore – în anumite zone ale oceanului, sunetul se refractă în sus și în jos, formând un “canal sonor”. Distanța parcursă de sunet în ocean depinde de temperatura și presiunea apei. Balenele învață să intre în acest “canal”. Dacă o balenă transmite un sunet (o informație?) din Bermuda unei balene din Noua Scoție (Canada), acest sunet parcurge o distanță de peste 1.300 km în douăzeci de minute și răspunsul ajunge înapoi în alte douăzeci de minute. Un calcul simplu arată că viteza sunetului în apă o depășește cam de patru ori pe cea din aer (343 m/sec). Nu numai viteza este uimitoare, ci și distanța enormă parcursă de sunetul balenei.

Faptul că balenele judecă este demonstrat de următorul video, în care o balenă de patruzeci de tone sare din apă și aparent aterizează pe doi kayakiști, dar aceștia rămân nevătămați. Se pare că balena a făcut o schimbare de direcție de ultim moment pentru a evita coliziunea.

Un alt fapt care demonstrează inteligența balenelor este modul în care ele vânează grupuri mari de sardine. Balena se postează dedesubtul sardinelor și începe să scoată cantități mari de bule de aer, iar sardinele, dezorientate, intră direct în gura uriașă a balenei. 

Delfinii, înrudiți cu balenele, scot și ei sunete și sunt animale inteligente. O anecdotă descrie faptul că o delfină gravidă a încercat să indice prin gesturi unei femei că și femeia este gravidă, ceea ce s-a adeverit mai târziu, deși femeia încă nu știa acest lucru.

Toate înregistrările și studiile care au urmat ne dau speranța că într-o zi vom reuși să traducem sistemul de comunicare aL balenelor în limbi umane. O balenă potrivită pentru acest scop este cașalotul care nu cântă, ci emite sunete comparabile cu codul Morse. Poate vom descifra cândva cuvintele reprezentate de fiecare cod. Dar pesimiștii îl citează pe filozoful evreu-austriac-britanic L. J. J. Wittgenstein (1889-1951) care spunea: “Dacă leul ar fi putut vorbi, noi nu l-am fi înțeles.” Însă cei care continuă să studieze percepția lumii de către animale consideră că studiul lor influențează și comportarea noastră cu animalele și protecția lor.

Deci, cum percep animalele lumea înconjurătoare? Și cum ne percep ele pe noi, oamenii? La aceste întrebări sunt puține răspunsuri adecvate și poate nu vom ști niciodată dacă vom putea învăța vreodată limba liliecilor, sau cea a balenelor.

Tiberiu Ezri și Peter Szmuk

Bibliografie:

The Strange and Secret Ways That Animals Perceive the World | The New Yorker

http://nelson.beckman.illinois.edu/electrolocation.html

https://en.wikipedia.org/wiki/Argopecten_irradians

https://en.wikipedia.org/wiki/Ludwig_Wittgenstein