Vreau să spun o poveste.

Reală.

Poate nu e reală, dar nu contează, merită a fi spusă. S-a petrecut în vara lui 1965, prin iunie, când am ajuns soldat într-o unitate militară de la Săcălaz, lângă Timișoara. Unitate de geniu – nu are nicio legătură cu ceea ce în mod curent în lumea culturalicească numim genii, oameni ieșiți din norma curentă – Leonardo da Vinci, Enescu, Picasso, – geniu este o armă din cadrul armatei române, adică face lucrări de construcții, poduri, terasamente, baraje, șanțuri, etc, o explicație vulgară și nu cea oficială) cu regim de batalion disciplinar. Pe vremea aceea însemna un regim militar mai sever, dar nu era pușcărie. Adică regim de detenție. Sapa, lopata și târnăcopul erau unelte de bază și nu puștile. Niște vechituri, ZB-uri de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Cel puțin pentru instrucție. Eram 850 de noi recruți. Aproape nouă sute. Sau puțin peste. Am tot făcut hârtii pe vremea aia, pentru diverși gradați, dar am uitat esențialul. Câți eram.

Mulți.

După prima zi deja se știa fiecare ce învârte. Doi cu liceul, alți doi cu câte doi ani de facultate, categorie din care făceam și eu parte. Apoi urma grosul. Patru sute și ceva analfabeți („Câte clase ai?” „Vreo două…” „Nu am nicio clasă, muncesc de la șapte ani… ”Știi să scrii?” „Nu… Știu pe A și pe O, e ca zero, cifrele le știu, știu să număr bani…” „Știi să citești?” „Nu!” Plus variante. Am participat direct la toate acestea. Mai erau și vreo sută de secui, Nem tudom romano, cam așa suna când vorbeam cu ei, mai mult prin semne, ți-e foame, somn etc.) Plus patru sute și ceva cu antecedente penale (jumătate pentru viol – „Cât ți-au dat?” „Patru ani!”) și jumătate pentru – atunci am învățat termenul care nu mi-a ieșit din cap, nici până azi foarte clar – delict silvic. „Cât ai făcut pârnaie?” „Doi ani jumate… Am luat o căruță de lemne din pădure”.

Etc.

Variante. Lumea românească în care plonjam era cu totul alta decât cea în care trăisem până atunci la București. Cu casă și masă de la părinți, cu Elvis Presley, Johnny Halliday, Mircea Crișan și Frații Petreuș pe care-i descoperisem printr-un văr de-al meu care umblase prin România mai dihai decât Vlahuță. Și mama lui cu tot, zău că am bătut și eu apoi Țara Românească în lung și lat. Datorită lui, vărului acestuia, am umblat prin Țările Românești – în terminologia lui Geo Bogza – peste tot pe unde se putea umbla. Și pe unde era voie și pe unde era voie fără să fie voie. Pe malurile Dunării, să zicem, unde am avut pățanii rele, după ce am făcut Valea Cernei și Cheile Nerei. Regretatul prieten Sandu Vlad a aflat de mine și de pățaniile mele cu instituțiile statului înainte de a ne cunoaște. De la niște grăniceri. Ce vreau să spun? România reală era alta decât cea trăită de mine la București. Era o altă Românie, nu știu dacă mai profundă, cum ne place să oftăm după tot ce e arhaic și ține de meandrele unui trecut aburos. Și am tot descoperit-o preț de șaizeci de ani și am trăit-o nu odată. Nu e nimic spectaculos. Dramatic a fost la inundațiile din 1970, dar mai ales la cele din 1975, când am fost o lună trimiși în Balta Brăilei să prevenim viitura care urma să vină pe Dunăre. Și am tot săpat la șanțuri, am curățat aiurea-n tramvai altele, viitura anunțată n-a mai venit. Dar au murit, cu totul inutil, doi soldați. De data asta eram elev la o școală de ofițeri de rezervă. Unul a murit înecat, că s-a dus pe șest să facă baie și s-a aruncat în apă, acolo unde era un strat gros de mâl, altul a căzut din tren când revenea dintr-o permisie de 48 de ore. Nici la cutremurul din 1977 n-a fost prea vesel. Dar lumea s-a solidarizat imediat și am simțit, măcar câteva săptămâni, că putem fi mai buni. În decembrie 1989 am fost pe străzi și nu la Uniunea Scriitorilor care-și alegea o nouă conducere când pe stradă se murea. L-au ales pe Mircea Dinescu, apoi l-au lucrat pe la spate și el a plecat de la Uniunea Scriitorilor. Un mare poet, printre altele spus, dincolo de ce știe lumea despre el mai mult de la televizor.

Sau ce spun alții.

Bref.

Povestea. Suntem în 1965. Imediat după moartea lui G. G. Dej. În lumea aceea de soldați gradați, subofițeri și ofițeri de la Săcălaz, fiecare avea locul lui. Nimic nu era la întâmplare. Armata e armată. Era, acum nu mai e. Am să relatez doar o simplă întâmplare. Era de făcut asta sau ailaltă, ordinul și executarea. ”Am înțeles!” era la ordinea zilei. Fără comentarii. „Poftim să-i spui lui mă-ta, aici se spune „Am înțeles!” Deja depusesem jurământul – la 40 de zile, eu, mai cu școală și doi ani de facultate, știam să citesc, eu am citit jurământul, rar, și tot plutonul, 40 de răcani, repetau ce citeam eu „Jur să…” etc. Doar că eu fiind rârâit, rârâiau și ceilalți. Ptiu, beleaua dracului! „Bă, vino aici, tu zici ce zic, și voi ziceți ce zice el! E clar? S-a înțeles?” S-a înțeles, a trecut. Oricum, asta e tot ce-mi mai aduc aminte.

Viața cazonă intrase în rutina ei. Exerciții, instrucție, antrenamente, cum să spui când toată ziua trecea repede. „Culcat, soldat!” „Să trăiți!” „Drepți!” „Stânga-mprejur!” „Să trăiți!” „Cu dreptul înainte, marș!”, ore de somn, de masă, de odihnă, de învățământ politic, în plus eu aveam ordin să-i învăț să citească pe cei care nu știau, ore de masă. Bună, rea mâncarea, mâncam, ce era să facem mofturi? Și ajungem unde voiam să ajung. Opt sute de soldați luau masa în două serii. Câte patru sute odată, câte douăzeci la niște mese lungi. Farfuriile erau din alamă, tacâmurile la fel, cuțite nu erau. Felul unu supă/ciorbă, felul doi o fiertură cu puțină carne, pâine și felul trei ceva ce se numea desert. Fructe sau compot, o dată pe săptămână gogoși. La instrucție se servea o gustare, la ora 10.30, salam și pâine. Gogoși, cum am zis, doar miercurea. Uneori macaroane seara, bune și ele, cu brânză. Cât se nimerea într-o porție.

Într-o bună zi plutonul meu – eram patruzeci de bărbați într-un pluton –s-a nimerit de serviciu la Sala de mese. O încăpere foarte mare. Asta însemna să-i ajutăm pe bucătari, să servim la mese, să facem curățenie. Nu mai știu ce s-a servit la felul unu și doi, dar la felul trei era compot. De caise. Unul dintre colegii care desfăceau cutiile de tablă cu compot vine și-mi șoptește la ureche: ”Astea-s stricate, cum să servim așa ceva, ce facem?” Ca unul cu mai multă școală și bun de gură, fusesem numit adjunct de comandant de pluton. Comandantul de pluton era un sublocotenent.

Ofițer activ.

Tânăr. Zâmbăreț.

Făcea pe al dracului, dar nu era. Ce să facem? Îl caut pe Tovarășul (pe vremea aia nu era niciun fel de domnie) Sublocotenent. Purta o banderolă roșie pe brațul stâng, pe timpul cât eram de serviciu la bucătărie. Dau de el, mă simpatiza și mă punea să-i scriu fel de fel de rapoarte sau lecții politice, îi spun toată tărășenia și cum stau lucrurile. Vine și vede, miroase. Câteva cutii trăsneau de împuțite ce erau, altele nu, nu prezentau „semne organoleptice”, cum am învățat în anii ăștia de la televizor. Se uită pe dosul unei cutii.

Conservele erau expirate de doi ani!

Tov. Sublocotenent își dă cascheta pe ceafă. „Tu-i…” mai știu nu știu cum și cine. Știu multe înjurături care azi nu se mai folosesc. Acum e cu Fuck și Suck și P… mea! Atunci nu era. Era una și bună, sănătoasă, de mamă. Și cum preciza, hâtru, Conu Alecu Paleologu, „o șansă acordată preopinentului pentru a se întoarce într-o formă îmbunătățită.”

Ce era de făcut? A fost chemat magazionerul, un plutonier gras, unsuros și la propriu și la figurat. „Ce-i aici?”, îl ia tare Tov. Sublocotenentul nostru, „Nu vezi că-s expirate?” Înjurături. Și sublocotenentul și magazionerul. „Nu putem da soldaților așa ceva…”, strecor și eu un fitil, fără să fiu întrebat.

Tăcere.

Liniște de mormânt.

Magazionerul dă și-și bagă nasul printre cutiile cu compot de caise. Da, de caise erau. În cutii de tablă. Așa cum erau și conservele cu fasole și costiță sau pește în ulei. Erau multe conserve și fabrici de conserve prin anii ăia. Acum, după 89, cică nu mai avem fabrici de bulion în România. Importăm. Atunci? Atunci mâncam de toate fără să facem fasoane. Magazionerul își trage șapca pe frunte și surâde. „Nu sunt toate stricate! Dacă e să le dau retur și să scoatem altceva în loc de compot, cineva o să le plătească…” „Cine?” – întreabă sublocotenentul. „Eu!” – răspunde sec plutonierul major. Nu mai era de glumit. Se știa bine însă că magazionerul trăgea multe sfori într-o astfel de unitate. Instituție. Magazionerii erau oamenii conducerii, nu era sănătos să te pui de-a-ndoaselea cu ei. Tăcere prelungită. Sublocotenentul dă din colț în colț. „Bine,” zice el, „nu le dăm înapoi. Rămâne să raportezi că ai scos compotul, dar noi nu le ducem la mese să se servească la soldați. Din alea care nu miroasă punem câteva zeci de căni pe o masă într-un colț. Cine vrea, poate să se servească singur, cine nu, nu!

Scurt și cuprinzător.

Și asta a fost tot.

Se putea împăca și capra și varza. Trăim în România. E bine oricum am suci lucrurile.

Magazionerul surâdea fericit, după ce-l trecuseră toate nădușelile. A zâmbit slugarnic, „Să trăiți! Mulțumesc, n-am să uit!” Eu priveam chiorâș. „Păi cum să servim porcăria asta dacă e termenul depășit cu doi ani, poate ieși cine știe ce intoxicație…”, șoptesc eu sublocotenentului care mă simpatiza și cu care mă împrietenisem. Eram de-o vârstă, eu fiind mai coptuț decât ceilalți soldați. Analfabeți și cu antecedente penale.

„Tu să nu vorbești neîntrebat!”, mă repede sublocotenentul. Era supărat, dar nu voia să iasă dandana cu comandantul. Și a dat ordin să se găsească câteva cutii care arătau mai bine și să fie puse în niște căni pe o masă într-un colț al sălii. O sală pentru sute de oameni, după cum am mai spus. Așa s-a și făcut. Noi, cei din plutonul care era de serviciu la bucătărie anunțasem printre soldați, compotul e stricat și să nu mănânce.

Ce s-a întâmplat? Din cei patru sute de soldați s-au găsit câțiva, nu mai știu câți, care s-au dus și au adulmecat compotul, „Păi nu are nimic, e bun.” Au mai venit și alții, unii chiar au băut. Mâncat. Așa cum era. În armată mereu se simte lipsa de dulciuri. Și de băutură. Și de femei, dar ăsta e alt subiect. De ce nu l-ați pus la rece… era problema lor. A unora. Sictir, noi le spusesem, anunțasem pe toată lumea că termenul de garanție e expirat de doi ani. Voiam să-i protejez. Să înnebunești, nu alta. Spre disperarea mea care-i avertizasem degeaba și frica sublocotenentului să nu se întâmple ceva.

Nu s-a întâmplat nimic. De acea dată. Cum a fost cu alte prilejuri nu mai știu. Mai e ceva de zis? Nu e nimic de adăugat.

Ăștia suntem.

Până se întâmplă o nenorocire. Ne apucă exigențele 48 de ore. Facem pe moraliștii. Și apoi trece. Și apoi o luăm de la capăt. Nu cred că se va schimba ceva. Lupta împotriva corupției e doar o vorbă cu care-i îngânăm pe americani și-i aburim pe europeni. Ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Ce NATO, ce UE, nu era pe vremea aia, dacă era să se taie un vițel, se tăia și șeful de post avea și el partea lui. Zicea un sătean, nea Dudu din Șirnea, jud. Brașov, satul lui Radu Țeposu, am reținut-o peste ani, ”Zi ca ei și fă ca tine!” Mare lucru nu s-a schimbat în România, unde eternitatea s-a născut la sat și moare la televizor.

Dumnezeu să-i odihnească pe copiii ăștia care au murit degeaba la Colectiv.

Eu am îmbătrânit degeaba.

Asta e.

Permiteți să raportez, atât am avut de spus!

Bedros Horasangian