Despre invenții și descoperiri

Un bun și vechi prieten și tovarăș de breaslă obișnuia să înceapă fiecare prezentare a unei idei noi cu fraza: ”eu primul, și înaintea mea mulți alții…”. Pe vremuri oricine avea șanse să redescopere America. Sursele de informații erau extrem de restrânse, accesul la noutăți era limitat și nu e de mirare că întâlnim în istoria artei, literaturii și tehnologiei dispute privitoare la dreptul de a fi considerat primul, inventatorul și promotorul unei idei, sau al unui aparat. Ideea injectării epidurale de opioide a apărut aproape concomitent în două reviste medicale, la interval de numai câteva luni. Cine poate fi considerat promotorul tehnicii, cel care a publicat primul, sau cel care a fost primul care a trimis articolul la redacție spre a fi publicat?! Inutil a aminti încă o dată că în ziua de azi e mult mai greu să inițiezi ceva de valoare, pentru că imensa majoritate a ideilor și proiectelor au o bună șansă de a fi ”născute”, inițiate sau inventate de altcineva. Nu degeaba industria patentelor e una din cele mai reușite, ea reprezentând prima adresă de contact pentru oricine care consideră că e posesorul unei idei originale. Și nu degeaba primul sfat pe care-l primești când spui că ai descoperit sau inițiat ceva nou este să cauți în literatura de specialitate dacă nu cumva ”noutatea” este deja cunoscută și publicată.Read more…

File din istoria bucătăriei

În Roma antică oamenii de rând locuiau în „blocuri” (insulae).  La parter erau prăvălii, la primul etaj erau apartamente de lux, unele chiar cu apă curentă, canalizare și geamuri de sticlă, dar la etajele de sus condițiile erau groaznice: înghesuială, lipsa oricărui confort, boli molipsitoare…  Și cum etajele superioare erau construite mai ales din lemn, pericolul de incendiu era enorm, drept pentru care nu se aprindea focul în casă.  Oamenii trăiau din hrană rece, mai ales din pâine, și cine putea își cumpăra o strachină de mâncare caldă de la unul din restaurantele „fast food” din cartier.  Această stare de lucruri s-a perpetuat mai ales în mediul urban până aproape de epoca modernă.  Bucătării existau, dar ele aparțineau celor avuți și nu semănau nici pe departe cu cele de azi.  Stăpâna casei nu avea ce căuta în bucătărie – acolo munceau slugile. Bucătăria pe care o cunoaștem azi, un spațiu unde gospodina prepară hrana pentru propria familie, există abia de vreun secol și jumătate.  Cauza nu e neapărat tehnică, ci mai degrabă socială – creșterea numerică a clasei de mijloc care își putea permite o încăpere separată pentru prepararea hranei, dar în general nu avea slugi. La început, bucătăria chiar asta era: o încăpere în plus.  Doar că avea ciment pe jos, mai ușor de curățat ca podelele din lemn, o mașină de gătit și un robinet. Cam atât. Mobila trebuia să și-o cumpere (sau să și-o improvizeze) fiecare.  Mulți dintre cititori își vor mai aminti mobila de bucătărie din comunism: bufetul și masa cu taburete. Read more…

Aşteptând cu interes alegerile din Israel

Alegerile din 1 noiembrie a.c, intrigă o bună parte din opinia publică. Problemele sunt extrem de complexe și nu trebuie analizate după aparențe. Potrivit site-ului “Sondaj de opinie pentru alegerile legislative din Israel din 2022”, publicat în 22 septembrie a.c., rezultatele alegerilor ar fi următoarele: Partidul Likud 34 cu mandate, partidul Shas cu 9 de mandate, partidul United Torah Judaism cu 7 mandate și partidul Religious Zionist Party cu 12 mandate. Deci un guvern condus de Benjamin Netanyahu cu 61 de mandate. Partidul Yesh Atid al lui Yair Lapid ar obține 24 de mandate. Actuala coaliție guvernamentală ar avea numai 54 de mandate. Rezultatele acestui sondaj se modifică de la o zi la alta. Desigur abia după alegeri vom afla rezultatele exacte. Care sunt diferențele dintre cele două tabere care aspiră să formeze un noul guvern?Read more…

Când împachetezi o copilărie

La câțiva ani după ce Tata a murit, Mama a decis că e momentul să se mute la Cluj și am scos la vânzare apartamentul unde-mi petrecusem o parte din copilărie și toată adolescența. Prin mutări mai trecusem în viața mea, însă era pentru prima dată când trebuia să sortez și să împachetez tot ce reprezentase viața noastră în trei în apartamentul de pe malul Dunării. Și pentru că nu puteam să transportăm totul la Cluj, trebuia să decid ce arunc și ce păstrez. Haine, perne, cuverturi, oale, pahare, farfurii, albume cu fotografii, saci de cărți, toate învelite în ziare, etichetate, băgate în cutii, sau lăsate în urmă. Netrebuincioase. Prea vechi. Prea lipsite de importanță. Ușor de abandonat. Tata fusese o persoană grijulie și ingenioasă. Avea imaginație și îndemânare, așa că punea deoparte ceea ce eu aș fi considerat fleacuri, dar pe care el știa să le refolosească: repara, improviza, construia obiecte casnice din tot felul de resturi, iar rezultatul era de fiecare dată spectaculos. Păstra în cutii etichetate minuțios cabluri, robineți, șuruburi, bucăți de material, obiecte vechi, cutii, capace, borcane, așezate ordonat pe rafturi în boxa noastră de la subsolul blocului. Tot el pusese deoparte colecțiile mele de reviste și almanahuri Cinema, legate cu sfoară pe ani. Read more…

Toamnă fără iarnă

Suntem în plină toamnă și se simte. E anotimpul pregătirilor pentru iarnă. Gospodinele îşi rânduiesc cu grijă pe rafturile din cămară, în dulapurile din bucătărie sau în balconaşe borcanele cu castraveciori muraţi, gogonele şi zacuscă. În nordul SUA, Canadei, Rusiei și Ţărilor Baltice, urşii se pregătesc și ei pentru şase luni de hibernare, în felul lor… adică acumulând tone de grăsime ca să supravieţuiască până la primăvară din aceste “provizii.” Ajunge să compari aspectul unui urs în primăvară, când îşi părăseşte bârlogul, cu acelaşi urs în toamnă și ai să înţelegi anvergura pregătirilor febrile pentru sezonul de inactivitate. Îţi va veni greu să crezi că este vorba de acelaşi urs! De ani de zile, un aparat de filmat se concentrează asupra câtorva urşi din Parcul Naţional şi Rezervaţia Katmai, o regiune mai izolată și greu accesibilă din Alaska de sud. Se captează imagini inedite ale urşilor pescuind somoni în râul Brooks, în perioada cunoscută ca Fat Bear Week. Read more…

In memoriam (II)

Octombrie 1995. 50 de ani de căsnicie! Nunta de aur! Doream să le oferim un cadou deosebit, un voiaj în care să-i plimbăm prin țări necunoscute lor, dar oferta noastră a fost refuzată – erau foarte sedentari, se temeau de greutățile călătoriei. Planul a fost înlocuit cu o vacanță de o săptămână la Eilat, dar nici aceasta nu s-a materializat după așteptările noastre. Cu o zi înaintea plecării, primul ministru al Israelului a fost asasinat. Eram cu toții înmărmuriți. Am amânat călătoria pe a doua zi, dar la câteva ore după sosirea la Eilat ne-a întâmpinat o nouă surpriză: un atac de cord. A fost internat la terapia intensivă. Am stat alături de el, îngrijorați, fără să știm dacă va supraviețui. După o săptămână, un avion particular cu doi anesteziști l-a transportat la spitalul Meir din Kfar Saba, unde lucram eu, iar a doua zi a fost dus la spitalul Beilinson din Petach Tikva, pentru o operație urgentă de bypass coronarian. După eliberarea din spital, singurul gând care-l preocupa era dacă va mai putea lucra. După o scurtă perioadă de reabilitare a revenit la serviciu și a lucrat încă 12 ani, până la vârsta de 87 de ani. Au trecut încă zece ani. Înconjurați de frumoasa familie, patru nepoți și cinci strănepoți, Familia Friedmann urma să celebreze 60 de ani de căsnicie. Elisabeta nu a dorit niciodată să-și revadă meleagurile copilăriei și tinereții. Păstra cu sfințenie amintirile acelor ani, ochii i se umpleau cu lacrimi când ne povestea despre familia ei, despre tatăl ei, rabinul Silber, a cărui fotografie înrămată se afla în dormitorul lor. Uneori vorbea despre ororile trăite în lagăr. An de an, în ziua comemorării holocaustului stăteau în fața televizorului, copleșiți de amintirile dureroase pe care le-au păstrat până în ultima clipă a vieții.Read more…

Succintă revistă de front

Întreaga lume alunecă treptat spre catastrofă economică, financiară și chiar alimentară din cauza violentelor schimbări geostrategice recente. Ele sunt cauzate în primul rând de conflictul ruso-ucrainean, care în mod clar este un război proxy între Occident și Rusia. Impropriu spus de fapt Occident, deoarece la ora actuală, Europa Occidentală, Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă și Japonia sunt aproape în întregime vasale, cel puțin din punct de vedere politic, SUA. Deci, avem de-a face cu un conflict aparent regional, care în fond este o confruntare între Rusia și SUA, o înfruntare mondială între globalismul american și suveranismul asiatic. Se dă bătălia finală între lumea unipolară condusă de Casa Albă și cea multipolară reprezentată, printre altele, de Kremlin. Chiar dacă mediile de informare occidentale denaturează realitatea de pe teren și de pe arena diplomatică, creând impresia că întreaga lume s-a aliat împotriva Imperiului Răului (axis of evil – celebra sintagmă a președintelui Reagan), adică a Rusiei, recentul vot de la ONU privind condamnarea anexiunilor teritoriale rusești în Ucraina indică clar că nu mai avem de-a face cu o lume unipolară dirijată politic, economic și militar de la Washington. Cum era de așteptat, patru țări satelit ale Moscovei au votat împotriva rezoluției: Belarus, Coreea de Nord, Siria și Nicaragua. În schimb, 35 de țări s-au abținut de la vot, state foarte importante precum China și India, majoritatea țărilor africane, Vietnam, Pakistan, Mongolia, Armenia, Bolivia, Cuba și state asiatice foarte bogate în resurse precum Uzbekistan, Kazahstan, Kârgâzstan, ceea ce atestă clar că monopolul mondial al puterii americane a luat sfârșit, celebra Pax Americana de după 1990 nu mai există.Read more…

Tipare rezidențiale evreiești în Cluj

Scrisoarea de privilegii emisă de Principele Gabriel Bethlen, în 1623, a fost documentul esenţial, privitor la aprobarea așezării evreilor în Transilvania. Potrivit acestuia, Alba Iulia era singurul oraş unde evreii aveau dreptul să stabilească. Aici a funcționat un rabin și un rabinat care au coordonat viața religioasă evreiască din Transilvania până după Revoluția din 1848.  În această perioadă, funcție de hotărârile autorităților locale (care erau diferite de la o regiune la alta, existând și perioade scurte de permisivitate) evreii aveau voie să se stabilească doar în afara porților orașelor de unde li se permitea să vină și să facă comerț la târgurile periodice. Această situație s-a perpetuat, cu foarte mici excepții, până în jurul anului 1850 când administrațiile locale au început să aprobe, în număr limitat, stabilirea în orașe, a unor familii evreiești. Lucrurile s-au schimbat radical după anul 1867, când a luat naștere Imperiul Austro-Ungar, iar faimoasa Lege XVII a statuat emanciparea totală civilă și politică a evreilor. Din acel moment volumul populației evreiești a început să crească vertiginos, a continuat și după Primul Război Mondial, până la Holocaust (1940- 1944). Cam aşa au decurs lucrurile și la Cluj. Cam aşa au decurs lucrurile și la Cluj. Primele așezări evreiești sunt semnalate în zona Mănăștur-Calvaria (Kolozsmonostor), în zona Bisericii Sfântu Petru (Mărăști-Külső Magyarútca, adică în afara cetății) lângă drumul de acces Cluj-Dej și, după 1870, în zona Hideleve (dincolo de podul care traversa Someşul) în perimetrul Gării CF de astăzi.Read more…

În această iarnă – nicio șansă pentru o pace în Ucraina

Războiul din Ucraina durează de aproape nouă luni, iar perspectivele păcii nu se întrezăresc din nici o parte. Cu durere în suflet trebuie să spunem că este explicabil. Rușii în pierdere temporară de teren – și spun temporară, deoarece mobilizarea a 200.000 de militari, poate și mai mulți, precum și tactica de tabula rasa în ceea ce privește Ucraina, le-ar putea conferi avantaje, mai ales după pauza din iarnă. Părții ruse nu-i pasă de numărul crescând al propriilor militari morți. În consecință, Moscova va merge până în pânzele albe. Chiar în primele zile ale războiului am scris că lucrurile s-ar putea schimba numai dacă numărul morților ruși va fi atât de mare, încât populația se va revolta și va cere schimbarea lui Putin, sau oprirea războiului, sau amândouă. Se pare însă că deocamdată nu s-a atins acea limită după care populația să protesteze. De altfel, în condițiile actuale rușii sunt dezinformați, nu prea știu ce se întâmplă în Ucraina, cum se duce războiul, atrocitățile comise, o mare parte dintre ei mai crede că este vorba de o „operațiune specială” pentru salvarea conaționalilor lor. Analiștii politici care urmăresc desfășurarea evenimentelor apreciază că nici schimbarea lui Putin nu ar fi o soluție, deoarece el ar putea fi înlocuit de o persoană din cercul său apropiat care nu este în niciun caz democrat și ar putea fi mai naționalist decât Putin, ar putea deplânge mai tare pierderea ”măreției” Rusiei și ar striga mai tare ”răzbunare”. Mulți dintre analiști spun că rușii au pierdut războiul. Eu aș spune că nu l-au câștigat… deocamdată. Dar chiar dacă ar pierde, Rusia nu ar fi în situația Ucrainei, cu o țară devastată și teritorii pierdute. Nimeni nu a aspirat la atacarea integrității teritoriale a Rusiei. În condițiile actuale, este limpede că Ucraina nu poate intra în negocieri de pace.Read more…

De la Ben Gurion, la Ben Gvir

Întoarcerea huliganului este titlul unui roman autobiografic al scriitorului Norman Manea. Dar ar putea fi și mottoul apropiatelor alegeri din Israel. Itamar Ben Gvir este o corcitură ciudată între un habotnic și un guraliv. Uneori, în lumea noastră deformată, asta ajunge pentru vreo duzină de mandate care să-l facă să devină, conform sondajelor, al treilea partid în Parlament. Deține și un pistol, pe care nu sunt sigur că știe să-l folosească, pentru că atunci când promoția lui își făcea serviciul militar, el se ocupa de vandalizarea bunurilor arabilor din teritorii, ori a evreilor care nu-i erau pe plac. Printre altele a demontat și tăblița cu logoul de la mașina fostului prim ministru Yitzhak Rabin, declarând atunci că dacă a ajuns la tablă, poate ajunge și la om. Bineînțeles că Itamar Ben Gvir nu acționează singur. El este “ajutat” în primul rând de acei teroriști arabi, înfierbântați de propaganda Hamasului, care au comis o serie de atentate pe străzile Israelului. Fiecare astfel de terorist îi mai adaugă lui Ben Gvir un mandat.Read more…

Prietenie – Din nou împreună

Am văzut chiar azi o frază a lui Jack Kerouak, foarte subtilă dar penetrantă, care mă însoțește: ”bietele inimi omenești bat oriunde s-ar afla…” M-am gândit, dacă așa este, atunci hai să le ducem departe, în locuri care să le facă să bată mai repede. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Fiul meu a avut ideea și mi-a propus, în felul lui generos, să mă ducă la prietena mea pe care n-o mai văzusem de 11 ani, de la ultima ei vizită în România, atunci când ne sărbătoriserăm împreună 100 de ani de viață. Hotărârea a fost repede luată, cu entuziasm și încredere, care ne-au fost răsplătite de Univers prin reușita ei deplină. Așa că am început să ne pregătim amândoi planul timp de mai multe luni, întâi s-a conturat intenția, apoi aceasta a început să se concretizeze în acțiuni serioase, cum a fost cumpărarea unei mașini de către Mircea. De fapt, i s-a dat ocazia, aproape necrezută, de a-și vinde mașina veche și apoi, curând, a găsit mașina americană, încăpătoare și puternică, perfect potrivită în planul nostru – frumosul Crysler argintiu, cu eleganța lui neostentativă, în stil retro, puternic și confortabil, având cutia de viteze automată, care s-a comportat minunat pe cei peste 5.300 de km parcurși în total.Read more…

Memoria Transnistriei în artă, într-o expoziţie la Muzeul Etnografic al Transilvaniei

În 9 octombrie, Ziua Naţională de Comemorare a Holocaustului, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei – o gazdă primitoare pentru toate minorităţile transilvănene şi nu numai – a avut loc vernisajul expoziţiei Între lagăr şi artă, cuprinzând creaţii artistice care evocă memoria detenţiei din Transnistria. Expoziţia, organizată din iniţiativa lui Andrei Klein, fotograf şi colecţionar clujean, născut în lagărul de la Moghilev, în aprilie 1942, a fost îngrijită de Tekla Tötszegi, muzeograf şi director adjunct al MET. Andrei Klein nu-şi aminteşte nimic din primii doi ani de viaţă, în care a trăit la Moghilev, însă trauma detenţiei i-a marcat întreaga existenţă. Supravieţuitor, dar şi fiu al unor supravieţuitori ai Holocaustului, şi-a asumat – asemeni altora din generaţia G2 – păstrarea memoriei grozăviilor pe care părinţii le-au trecut sub tăcere (pe de o parte pentru a reuşi să-şi refacă viaţa, pe de alta pentru a-şi scuti copilul de suferinţă) şi să militeze împotriva antisemitismului, xenofobiei şi rasismului care, din păcate, se fac tot mai simţite în spaţiul public. Expoziţia prezintă lucrări de intarsie, pictură şi grafică create de doi artişti supravieţuitori ai lagărului de la Moghilev: Ernő (Ernest) Klein şi Rózsa (Rózsika) Gottlieb, ambii strâns legaţi de Andrei Klein, din momentul venirii sale pe lume. Ernest şi Rózsika Klein, Elemér şi Rózsika Gottlieb, cu fetiţa lor Katica, de un anişor, împărţeau aceeaşi odaie în lagărul de la Moghilev. Curând s-a născut şi copilul familiei Klein. Andrei, aşteptat timp de şase ani, a văzut lumina zilei în condiţiile sumbre ale detenţiei din Transnistria.Read more…

Tăieței cu varză cu gust amar

David cunoștea bine Budapesta, a vizitat-o de multe ori, avea acolo prieteni, colegi, și se simțea bine ori de câte ori se găsea în această metropolă europeană. Plimbându-se pe bulevardul Űllői, a observat un restaurant nou cu specialități ungureşti. În meniu figurau şi tăieței cu varză, o mâncare foarte îndrăgită încă din copilărie. Era o zi plăcută, senină de septembrie. David şi soţia sa, Marta, s-au aşezat la o masă pe terasa localului și au comandat tăieței cu varză. Era ora prânzului și localul era foarte aglomerat. Restaurantul se afla vizavi de o stație autobuz. Mâncarea le-a fost servită relativ repede și-au început să mănânce cu poftă. La un moment dat, în stația de autobuz a apărut un bărbat solid, între două vârste, care pe semne consumase o cantitate mai mare de alcool, lucru vădit după felul în care vorbea. După câteva înjurături la adresa autobuzului care nu mai venea, a început ţipe: – Evreii sunt de vină pentru tot, până și pentru întârzierile autobuzelor. Ei sug sângele poporului maghiar. Afară cu ei din țară, în frunte cu Soros! Jos cu țara evreilor!Read more…

O poveste cu compot la desert

Vreau să spun o poveste. Reală. Poate nu e reală, dar nu contează, merită a fi spusă. S-a petrecut în vara lui 1965, prin iunie, când am ajuns soldat într-o unitate militară de la Săcălaz, lângă Timișoara. Unitate de geniu – nu are nici o legătură cu ceea ce în mod curent în lumea culturalicească numim genii, oameni ieșiți din norma curentă – Leonardo da Vinci, Enescu, Picasso, – geniu este o armă din cadrul armatei române, adică face lucrări de construcții, poduri, terasamente, baraje, șanțuri, etc, o explicație vulgară și nu cea oficială) cu regim de batalion disciplinar. Pe vremea aceea însemna un regim militar mai sever, dar nu era pușcărie. Adică regim de detenție. Sapa, lopata și târnăcopul erau unelte de bază și nu puștile. Niște vechituri, ZB-uri de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Cel puțin pentru instrucție. Eram 850 de noi recruți. Aproape nouă sute. Sau puțin peste. Am tot făcut hârtii pe vremea aia, pentru diverși gradați, dar am uitat esențialul. Câți eram. Mulți. După prima zi deja se știa fiecare ce învârte. Doi cu liceul, alți doi cu câte doi ani de facultate, categorie din care făceam și eu parte. Apoi urma grosul. Patru sute și ceva analfabeți („Câte clase ai?” „Vreo două…” „Nu am nicio clasă, muncesc de la șapte ani… ”Știi să scrii?” „Nu… Știu pe A și pe O, e ca zero, cifrele le știu, știu să număr bani…” „Știi să citești?” „Nu!” Plus variante. Am participat direct la toate acestea. Mai erau și vreo sută de secui, Nem tudom romano, cam așa suna cândvorbeam cu ei, mai mult prin semne, ți-e foame, somn etc.) Plus patru sute și ceva cu antecedente penale (jumătate pentru viol – „Cât ți-au dat?” „Patru ani!”) și jumătate pentru – atunci am învățat termenul care nu mi-a ieșit din cap, nici până azi foarte clar – delict silvic. „Cât ai făcut pârnaie?” „Doi ani jumate… Am luat o căruță de lemne din pădure”. Variante. Lumea românească în care plonjam era cu totul alta decât cea în care trăisem până atunci la București.Read more…

Papa Pius XII, evreii și “Rețeaua șobolanilor” (The Ratline)

Una dintre personalitățile cele mai controversate din epoca modernă care a fost papa Pius al XII-lea (născut Eugenio Maria Giuseppe Giovanni Pacelli). Pontificatul lui a fost între anii 1939-1958. Părerile despre el oscilează între impresia negativă creată de tăcerea lui în fața crimelor comise de naziști și cea pozitivă pentru rolul lui și al bisericii catolice în salvarea unor copii evrei în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Mai puțin cunoscut este rolul lui în sprijinul organizației “Rețeaua șobolanilor” (The Ratline). În 2 martie 2020, la inițiativa actualului papă Francisc, au fost deschise arhivele papei Pius al XII-lea. Documentele au fost studiate de numeroși istorici și date publicității. Papa Francisc a declarat: “Vaticanul nu se teme de istorie”. Un articol publicat în august 2020 în New York Times prezintă unele din aceste documente care scot în evidență personalitatea ambivalentă a lui Pius al XII-lea referitor la evrei și la Holocaust: pe de o parte Papa nu a protestat, deși știa despre masacrarea în masă a evreilor de către naziști, pe de altă parte Papa și biserica Romano-Catolică au salvat evrei și alte persoane persecutate de naziști.Read more…