”Fii convins că nu ești singurul în lume. De aceea să fii modest și să nu crezi vreodată că ai descoperit sau te-ai gândit la ceva cu totul nou, care altora nici nu le-a trecut prin cap. Și chiar dacă e adevărat, și ești original, consideră acest fapt ca un dar din ceruri, pe care ești obligat să-l împarți și cu alții”.

Robert Schumann

Un bun și vechi prieten și tovarăș de breaslă obișnuia să înceapă fiecare prezentare a unei idei noi cu fraza: ”eu primul, și înaintea mea mulți alții…”

Pe vremuri oricine avea șanse să redescopere America. Sursele de informații erau extrem de restrânse, accesul la noutăți era limitat și nu e de mirare că întâlnim în istoria artei, literaturii și tehnologiei dispute privitoare la dreptul de a fi considerat primul, inventatorul și promotorul unei idei, sau al unui aparat.

Ideea injectării epidurale de opioide a apărut aproape concomitent în două reviste medicale, la interval de numai câteva luni. Cine poate fi considerat promotorul tehnicii, cel care a publicat primul, sau cel care a fost primul care a trimis articolul la redacție spre a fi publicat?!

Inutil a aminti încă o dată că în ziua de azi e mult mai greu să inițiezi ceva de valoare, pentru că imensa majoritate a ideilor și proiectelor au o bună șansă de a fi ”născute”, inițiate sau inventate de altcineva. Nu degeaba industria patentelor e una din cele mai reușite, ea reprezentând prima adresă de contact pentru oricine care consideră că e posesorul unei idei originale. Și nu degeaba primul sfat pe care-l primești când spui că ai descoperit sau inițiat ceva nou este să cauți în literatura de specialitate dacă nu cumva ”noutatea” este deja cunoscută și publicată.

Am făcut această lungă introducere pentru a enunța un adevăr cunoscut de mai toți: în viața noastră personală și profesională fiecare din noi folosește în cea mai mare parte idei și inițiative propuse și/sau aplicate de altcineva. Chiar atunci când aducem o contribuție proprie la dezvoltarea unui subiect, aceasta poate reprezenta, în cel mai bun caz, un foarte mic pas înainte, o mică cărămidă adăugată la construcția unui sistem creat de altul sau de alții cu mult înainte ca aportul tău să fie adus la cunoștința generală.

A fi conștient de această realitate înseamnă a-ți recunoaște locul pe care îl meriți în societate și în profesiunea pe care o practici, pentru că numai foarte rar un individ poate pretinde că acea contribuție a sa a deschis un nou drum, sau că fără ea domeniul preocupărilor sale ar fi arătat complet altfel.

Și atunci, pe bună dreptate, te întrebi de unde vine evidenta lipsă de modestie a multora din confrații noștri, dispuși în orice moment să-și atribuie un succes care în cel mai bun caz aparține multora, el/ea fiind doar o rotiță în reușitul mecanism?

Într-una din recentele mele conferințe afirmam (copiind, bineînțeles, pe anonimul autor al celebrei butade) cum că evoluția medicului cuprinde câteva faze clare și evidente. La începutul carierei, ca ”simplu” specialist, medicul se crede adjunctul Celui de Sus. Într-o fază ulterioară, să zicem după obținerea titlului de medic primar, el/ea chiar se consideră Dumnezeu, urmând ca pe undeva pe la sfârșitul drumului să fie perfect convins/ă că de fapt Puterea Supremă e adjunctul său.

Sunt convins că mulți dintre cititori vor fi de acord cu semnatarul acestor rânduri, recunoscând sâmburii unei asemenea concepții în atitudinea unora din confrații noștri.

În primii ani ai uceniciei mele de medic ATI am avut ocazia să lucrez cot la cot cu chirurgi de vază, cărora li se potrivea perfect celebra glumă: ”Care e diferența dintre Maica Tereza și o asistentă de sală de operație? Maica Tereza slujește doar un singur Dumnezeu.”

Lipsa de modestie nu e numai o trăsătură de caracter. Ea adăpostește și un clar pericol de subestimare a celor din jur, uneori cu consecințe nefaste.

Din nou mă refer la practica meseriei noastre.

Nu mă întorc la mult discutata realitate în care nimeni nu mai poate acoperi cu succes un întreg domeniu profesional, ci e nevoit să se ajute de experiența și cunoștințele confraților.

Mă refer la munca de echipă.

În imensa majoritate a cazurilor medicul curant se vede nevoit să apeleze la ajutorul colegilor, de cele mai multe ori aparținând altor specialități. Un diagnostic precis e deseori apanajul mai multor specialiști, un caz oncologic necesită cooperarea a mai multor experți în diverse domenii, un pacient prezentând o traumă multiplă va fi tratat aproape concomitent de mai mulți medici, asistente medicale, tehnicieni de radiologie, etc.

Banalități?!

Da și nu.

Aceste lucruri sunt demult cunoscute, ele fac parte din realitatea de zi cu zi, și totuși nu puține sunt cazurile în care succesul unui tratament este prezentat ca rezultatul unui singur individ. E de-ajuns să urmărești reportajele de televiziune sau radio ca să ajungi la concluzia că în descrierea unui caz special, demn de a se bucura de publicitate, e menționat un singur nume, o singură persoană, de parcă ar fi fost un one-man show.

Nu e în intenția mea de a discuta căile succesului profesional. Au făcut-o de mult alții și, din păcate, nu prea există date noi în acest subiect. Însă n-aș dori să trec cu vederea peste un alt aspect al problemei.

Originalitatea și genialitatea nu se dobândesc pe băncile școlii. Așa cum culoarea pielii se moștenește, talentul este adesea rezultatul unei combinații genetice unice.

Dacă așa stau lucrurile, nimeni nu se poate mândri cu un dar primit de la natură, pentru care nu a făcut nimic, ci pur și simplu el/ea se bucură de o șansă pe care alții nu au avut-o. Unii vorbesc de un dar provenit din ceruri, o expresie care (cel puțin în ochii mei) indică o doză semnificativă de noroc.

Până aici lucrurile par clare, și îndemnul de a recunoaște meritul sorții, aflată în slujba individului, e de la sine înțeles.

Apropo, ideea darului ceresc sau a șansei cu care te naști se împotrivește oarecum teoriei lui Hans Selye (promotorul noțiunii de stres), după care fiecare pornește în viață de pe aceeași linie de start și abia pe parcurs capacitatea fiecăruia își spune cuvântul și își pune pecetea pe evoluția sa.

Numai că nu toți oamenii își încep existența terestră din același punct de plecare, nici măcar în teorie.

Dar pe parcurs, Selye și teoria șansei înnăscute conlucrează pentru a preciza rolul fiecăruia în construcția drumului pe care îl va parcurge în viață.

Se pare că talentul, sau șansa, sau soarta, nu pot avea o influență decisivă în absența eforturilor permanente pe care fiecare trebuie să le facă pentru a reuși în viață.

Oare câte talente înnăscute s-au pierdut pe drum din cauza lenei, sau a incapacității individului de a contribui el însuși la succesul propriei sale cariere?

Fiecare cititor poate contribui la alcătuirea unei întregi liste de indivizi care s-au născut cu o monedă aurită în gură (traducere liberă din ebraică), dar care nu au știut să folosească prilejul oferit de natură și au rămas cu talentul și cu nimic altceva.

Dar mai este încă un aspect, adesea neglijat. În urmă cu ani, la Oradea, am asistat la o conferință a unui distins coleg care prezenta o teorie extrem de interesantă: nicio o idee nouă, originală, nu are valoare dacă inițiatorul ei nu reușește să-i convingă pe ceilalți de importanța ei. O inițiativă care nu se bucură de recunoașterea celor din jur are foarte puține șanse de reușită. Niciun partid nu poate supraviețui cu un singur membru.

Activitatea de convingere nu e deloc ușoară. E nevoie de date precise și confirmate, e nevoie de un subiect de importanță clară. Dar mai e nevoie și de capacitatea, talentul de a aduce în fața celuilalt ceea ce ai gândit, sau ai făcut, sau ești pe cale să experimentezi.

Oare această calitate e înnăscută sau însușită de-a lungul vieții?

Las cititorului libertatea de a alege.

Gabriel Ben Meron