La începutul Mileniului III, când telefoanele celulare începuseră să se răspândească, am întrebat-o pe mama (rămasă văduvă dureros de brusc) dacă nu şi-ar dori unul. Mi-a răspuns în stilul ei direct şi tonic: „De ce? Ca să sune în autobuz şi eu să răspund: Sunt în autobuz?”. Era un argument foarte nostim dar neconvingător, astfel încât i-am făcut cadou un telefon mobil pentru liniştea (sau neliniştea mea). Pe de o parte eram mai puţin îngrijorată, având mijlocul de a o găsi oriunde ar fi fost, pe de altă parte eram neliniştită dacă nu-mi răspundea, închipuindu-mi că a intervenit cine ştie ce nenorocire.

De altfel, înţelegeam obiecţia mamei, pentru că şi eu, o bună bucată de vreme, am resimţit acut atât disconfortul soneriilor stridente ale telefoanelor mobile în locurile publice, cât şi senzaţia frustrantă că o persoană singură aflată în proximitatea mea vorbea cu glas tare, dar nu mi se adresa mie… Prima reacţie era să mă îndepărtez cât mai repede, ca să nu „trag cu urechea” la o discuţie care nu mă privea.

Treptat m-am obişnuit deşi aceste convorbiri publice la telefoanele personale mi se păreau asemănătoare cu mobilierul de dormitor depozitat pe trotuar, înainte de a fi mutat în altă locuinţă. Văzând paturile gemene şi chipul meu reflectat în oglinda unei toalete, mă întrebam ce caut eu în alcovul unor străini?!

Acum, după douăzeci de ani, telefoanele inteligente au luat locul „cărămizilor” de la început de mileniu şi tot omul are un celular asupra lui, permiţându-i nu numai să converseze, ci să-şi consulte corespondenţa, să obţină informaţii din cele mai diverse domenii, să găsească o locaţie, să facă cumpărături, să vizioneze filmuleţe şi (evident) să ia cunoştinţă de cele mai recente postări de pe reţelele de socializare… Şi câte şi mai câte.

Autobuzul continuă să fie unul dintre spaţiile în care prezenţa smartphone-urilor este cea mai pregnantă. Pasagerii stau cu nasul în telefoane şi tastează sau doar derulează texte şi imagini, profitând de răstimpul petrecut în transportul în comun.

Uneori, după ce-mi ocup locul în autobuz, îmi scot şi eu Iphone-ul şi m-apuc să răspund la e-mailuri. De cele mai multe ori, însă, prefer să privesc oamenii din preajma mea.

De când eram mică şi călătoream în înghesuiala vechilor TV-uri burduhănoase – cu  taxatoare grase care rupeau bilete (de 50 de bani) din role de hârtie, somând pasagerii cu voce autoritară: „Avansaţi înainte!” – îmi plăcea să privesc oamenii din autobuz (tren şi tramvai) şi să-mi imaginez cu ce se ocupau, cine erau, ce îi frământa. Puteam să ţes în gând, fără a fi stingherită, poveşti din cele mai interesante (de dragoste, aventuri şi spionaj) care durau până când „coboram la prima”.

Acum aripile imaginaţiei mele sunt retezate din clipa în care aud sunând celularul subiectului ales de mine şi răspunsul: „Sunt în autobuz”. Nu am decât să-mi ciulesc urechile şi să-mi folosesc logica pentru a deduce informaţiile din jumătatea de conversaţie auzită.  

Poveştile care se desprind sunt de cele mai multe ori banale (la fel ca viaţa de zi cu zi): cumpărături, corvoade casnice, noutăţi despre familie, prieteni şi cunoştinţe. La asta se adaugă sarcinile de serviciu sau programările la coafor, dentist, etc.

Totuşi, uneori mi-e dat să aud relatarea unor evenimente triste sau supărătoare, unor nemulţumiri, îndoieli şi dileme. De câteva ori abia m-am putut abţine să sfătuiesc sau chiar să ajut persoana aflată la ananghie, însă mi-am dat seama că nu o pot face, pentru că eu, de fapt, nu existam pentru ea.

Oamenii s-au obişnuit să facă abstracţie de prezenţa fizică a celor din preajmă. Nici nu le trece prin gând faptul că dacă nu-şi protejează propria intimitate, măcar să-i ferească pe ceilalţi de sentimentul penibil de a fi martorii unei convorbiri care nu-i priveşte… Deşi, poate, uneori ar fi bine să-i privească… Ştiu eu?!

De fapt, în autobuz călătoresc doar nişte jumătăţi angajate în convorbiri telefonice, schimburi de mesaje sau alte feluri de a coresponda cu jumătăţile aflate la capătul celălalt al conexiunii… Fiecare autobuz remorchează (cel puţin) încă un autobuz virtual în care călătoresc celelalte jumătăţi…

De fapt ce mă deranjează? Oricând pot trece şi eu în starea de jumătate , dar parcă mi-e dor de vremurile când, în autobuzele burduhănoase şi aglomerate, puteam privi nestingherită un companion de călătorie, lăsându-mi imaginaţia să zburde. Ba, uneori, se legau şi conversaţii spontane între oamenii care împărţeau vremelnic acelaşi mijloc de transport.

Andrea Ghiţă