Acest articol este un ecou la amintirile doamnei doctor Mirjam Bercovici, apărute recent în revista Baabel. https://baabel.ro/2022/10/spitale-in-care-am-lucrat-dupa-absolvirea-facultatii-pana-la-pensionare/

Am citit cu interes amintirile, mai ales pe cele legate de spitalul Emilia Irza pe care l-am cunoscut bine în copilărie, eu fiind fiul doctorului Bercu Weintraub, pomenit de stimata doamnă doctor. Între anii 1952 și 1957 am pășit pragul spitalului de vreo 14 ori, fiind internat pentru perioade între două săptămâni și o lună și jumătate cu două hepatite și vreo 12 nefrite (boală inflamatorie a rinichilor).

Prima internare a fost în ziua de 15 septembrie 1952, care ar fi trebuit să fie prima mea zi de școală, în clasa întâi. Cu o zi înainte am făcut hepatită epidemică.

Am fost internat la Emilia Irza, noul spital pentru copii inaugurat în 1951 și condus de Dr. Bercu Weintraub, director la numai 36 de ani. Am fost internat într-un salon mare cu mai mulți copii, ceea ce pentru mine a fost o experiență inedită. Până acum o țin minte pe sora cea tânără, de vreo 17 ani, (poate că era abia elevă la școala de surori) care mă îngrijea. I-am propus să aștepte vreo zece ani ca să ne putem căsători. 

Pe vremea aceea în spital erau internați mulți copii coreeni, refugiați ai Războiului din Coreea. Mai toți aveau viermi intestinali, căpătați de la scoicile pe care erau nevoiți să le mănânce din lipsă de altceva. Am intrat în vorbă cu ei pe coridor. Ei m-au învățat să fac din hârtie așa-numitul “avion coreean”. Ca planuri de viitor, ei spuneau că după ce se vor face mari vor veni cu avionul și vor bombarda spitalul unde sunt chinuiți cu injecții și medicamente amare. (Frumoasă recunoștință!) Ne-am înțeles pe românește, deși ei nu vorbeau bine.

La vreo trei luni după vindecarea de hepatită, o infecție în gât mi-a afectat rinichii și așa am avut prima nefrită. După aceea, aproape fiecare răceală ducea la o infecție în gât care se transforma într-un puseu de nefrită (manifestată prin sânge în urină, rețineri de lichide etc.). Țin minte dieta strictă pe care trebuia să o urmez, fără grăsimi și mâncăruri prăjite din cauza hepatitei, fără sare din cauza nefritei și scutire la orele de sport din cauza amândurora.

Fiind un pacient frecvent, am ajuns să cunosc binișor o parte din personalul medical care mă trata. Cel mai simpatic îmi era doctorul Raul Cohn, un tip roșcat și pistruiat, care graseia; de la el am învățat să joc șah. Îi mai țin minte pe doctorul Kendler, pe doctorul Piți Vasiliu (se spunea ca tatăl lui a fost generalul Vasiliu, executat împreună cu Antonescu), pe vestitul ORL-ist Prof. Dr. Ciurea, întotdeauna cu un zâmbet bonom, care m-a operat de amigdale și polipi. O menționez și pe “Tovarășa Paula”, director administrativ, care era foarte bună cu mine, dar de doamna doctor Bercovici din păcate nu-mi amintesc.

Directorul spitalului mă vizita des; era de înțeles, era tata. Puseele de nefrită au continuat și după extirparea amigdalelor în care se instala inițial infecția. Se părea că nu există nicio soluție. Țin minte că la un consiliu care a avut loc lângă patul meu, tata și-a exprimat părerea (și speranța) că la pubertate procesul se va opri și, din fericire, așa a fost.

Însănătoșirea a venit la timp: în1958 a avut loc una din “acțiunile de curățenie” a cadrelor evreiești, perioadă pomenită și de Dr. Bercovici. Din director de spital, Dr. Weintraub a devenit un anonim medic primar la Casa Copilului nr. 1, (alias Leagănul de Copii Sf. Ecaterina, pomenit și de Dr. Bercovici în amintirile ei), unde a rămas până la pensionare, în 1977. În 1981 a emigrat cu familia în Israel, unde a mai trăit încă 20 de ani, înconjurat de copii și nepoate. Amintirea lui a rămas luminoasă în inimile colegilor de la Emilia Irza și Casa Copilului, care au continuat să-i scrie până la dispariția lui.

Să-i fie memoria binecuvântă!

Vladimir Weintraub