De trei ani sunt angajat deghizat. Dacă vreau să-mi definesc bine statutul, ajung la expresia “pensionar activ”. Să mă explic: Lucrez de două ori pe săptămână la un spital particular, câte cinci-șase ore, am cursuri cu studenții de patru ori pe lună.

– Ce vrei mai mult, ai îmbătrânit, aud de la mulți prieteni, nu mai poți da același randament ca la treizeci-patruzeci de ani.

Argumente logice, dar pentru mine sunt dureroase și greu de acceptat. Colegii mei care se apropie de vârsta pensionării îmi povestesc că abia așteaptă, numără zilele. Chiar și cei mai tineri îmi spun că ar face schimb cu mine… până când ajung cu adevărat la vârsta pensionării.

Noi, anesteziștii, suntem obișnuiți să lucrăm în condiții de concentrare maximă, suntem pregătiți în orice moment pentru toate complicațiile posibile. Nivelul de adrenalină este crescut, luăm hotărâri instantanee, stresul face parte din viața noastră de zi cu zi. Caracteristicile muncii noastre de anesteziști ne fac să ne adaptăm mai greu la “viața de apoi”, adică de după pensionare.

În diminețile în care nu am program, soarele îmi bate vesel pe burtă. Mă trezesc și încep să-mi văd de treburile casnice care nu lipsesc niciodată. Scrisul mă mai ajută să-mi omor timpul până când începe programul de la centrul sportiv. Nu mai trăiesc în ritmul cu care eram obișnuit vreme de patruzeci și doi de ani. Copiii, adică nepoții, sunt mărișori, nu mai au nevoie de bunici ca altă-dată. Adio poveștilor bunicului (îmi aduc aminte de poveștile născocite de tata, pe care fiul meu le asculta entuziasmat în după-amiezile petrecute împreună), filmele de desene animate, plimbările prin parc. Ei trăiesc într-o lume virtuală folosindu-se de console de jocuri Xbox, aparate Oculus pentru realitate virtuală, tablete, celulare, etc. Din fericire, le place să înoate și uneori îi iau cu mine la piscină. Mai sunt și excepții, ca de pildă excursia la Londra pe care am făcut-o împreună cu nepotul meu mai mare (cadou de bar mițva). Am colindat metropola engleză în lung și lat ca doi prieteni, am vizitat muzee, parcuri, locuri istorice, am urmărit un meci de fotbal la un bar, împreună cu suporterii locali și am mâncat fish and chips (mâncarea preferată a nepotului, dar și a mea). Să nu uit întâlnirile cu foștii mei colegi de la spital, în care predomină amintirile nostalgice, sau cele de vineri cu prietenii mei originari din România, “forumul românesc”. În plus călătoresc de trei ori pe an, vizionez spectacole de teatru și merg la concerte.

– Ce mai vrei? – m-a întrebat un coleg și prieten care încă nu s-a pensionat. Ai o viață încărcată.

– Nu ard atât de repede și de intens ca pe vremea când lucram, i-am răspuns.

O carte pe care am citit-o recent, Timequake (Cutremur de timp) a scriitorului american Kurt Vonnegut, m-a pus pe gânduri. Este un roman și chiar unul foarte original. Un cutremur de pământ provoacă o întoarcere a timpului cu zece ani, din 2001 înapoi în 1991. Personajele trebuie să trăiască din nou acești ani, fără a putea schimba însă nimic din hotărârile, greșelile, evenimentele vieții lor din acea perioadă și, mai ales, știind dinainte ce îi aștepta. M-am întrebat dacă mi-aș dori o asemenea experiență. Până azi nu am răspunsul.

Autorul face o comparație cu actorii de teatru care joacă o piesă al cărei deznodământ, ca la orice spectacol, îl știu de la bun început, dar trebuie să joace ca și cum nu ar ști. “Viața e un teatru, noi suntem actorii”. Citând-l pe William Shakespeare sunt convins că suntem actorii propriei noastre vieți, dar spre deosebire de artiștii de teatru, noi nu știm ce ne așteaptă. Nu ne-am învățat rolul…

Oare e așa de rău să te bucuri de “diminețile unui pensionar pierde-vară”?

Andrei Schwartz

08/12/2022