A trecut mai mult de un an de când în revista Baabel am publicat un text despre profesoara mea de română din clasa a cincea (https://baabel.ro/2021/10/profesoara-care-iubea-culoarea-verde/), cea care mi-a deschis gustul pentru literatură, mi-a spus că am talent și m-a încurajat să scriu. Am scris atunci despre profesoara care iubea culoarea verde având o mică, foarte mică speranță că astfel o voi regăsi. Apoi a trecut timpul (un an și aproape 4 luni) și m-am consolat. Profesoara mea nu era de găsit.

Dar anul nou a început miraculos, cu un mesaj pe Facebook. O doamnă din Brăila mea natală a citit articolul publicat în Baabel în octombrie 2021, m-a căutat și mi-a spus că este vecină cu profesoara mea din gimnaziu. Că urmează să printeze și să îi transmită articolul, că doamna trece acum printr-o perioadă foarte grea și că povestea mea cu siguranță îi va aduce multă alinare. Am primit și adresa unde locuiește, iar zilele acestea îi voi scrie o scrisoare pe care o s-o expediez cu plic, timbru și ștampilă poștală.

Cea care m-a contactat mi-a povestit că articolul meu o mișcase tocmai datorită unei experiențe similare: și ea avusese un profesor pe care îl iubise foarte mult și apucase (din fericire) să-i spună cât îi era de recunoscătoare atunci când el era deja foarte bolnav, la capătul vieții, pe un pat de spital.

Scriu despre această fericită întâmplare nu ca să mă laud, ci pentru că mă tot gândesc de atunci cât de rar și avem obiceiul să le spunem oamenilor pe care îi iubim ce mult a contat prezența lor în viața noastră, cât de importante au fost un gest, o încurajare, un zâmbet la un moment dat.

Ne mințim că nu avem timp, că suntem prea ocupați ca să dăm un telefon, să scriem un mesaj, sau să facem o vizită. Promitem că odată, în viitor, o să vorbim cu toți cei pentru care acum nu găsim răgaz – până când ei dispar și nu mai avem cui să mulțumim.

Plecăm, ne mutăm, schimbăm orașe, case, joburi și familii, iar drumul ne este presărat cu întâlniri. Oameni care ne-au ajutat, ne-au împins, ne-au jalonat călătoria, sau i-au schimbat direcția. Pe unii îi uităm, sau nu mai știm cum să-i găsim. Dar îi purtăm mereu în suflet, așa cum am făcut eu mereu cu doamna Caraghinov la care mă gândesc frecvent, nu doar atunci când ajung acasă, la Brăila.

Nu am fotografii din anii de gimnaziu. Deloc. Nu mai știu cum arătam în clasa a cincea, iar despre doamna profesoară îmi pare că era subțire, brunetă și tunsă foarte scurt. O găseam deosebit de frumoasă, delicată și sensibilă. Și vocea ei mi-o amintesc perfect: gravă, caldă, ușor șoptită.

În copilărie îmi imaginam fericirea ca pe o insulă cu palmieri din Pacific, pe care să mă refugiez, să beau lapte de cocos și să mănânc ananas. Să-mi fie cald și să mă legăn, citind, într-un hamac. Acum îmi imaginez fericirea sub forma unui mesaj care îmi luminează începutul de an, sub forma unui mesager care-și ia oboseala să mă caute și să-mi scrie, sub forma unei scrisori pe care s-o expediez pe o adresă recent descoperită.

Se întâmplă atât de multe orori în lume. Dar se întâmplă și atât de multe lucruri luminoase – mărunte, aparent banale, care conțin în ele fericire, entuziasm, recunoștință. Și o scânteie de omenie adevărată, care să mă facă să râd, să sar și să plâng de bucurie.

Doina Gecse-Borgovan