În 20 ianuarie 2023, etnografa, muzeografa şi scriitoarea Tereza Mózes a părăsit această lume la vârsta de 103 ani. A fost o femeie înţeleaptă, puternică şi tenace, care – după cumplita experienţă a Holocaustului – a reuşit să se realizeze atât profesional, cât şi familial. Am avut norocul şi privilegiul s-o cunosc cu aproape două decenii în urmă şi apoi, de-a lungul anilor, să păstrez legătura cu ea. Tereza Mózes a fost colaboratoarea revistei Baabel, începând din 2013 şi până în 2018 (la vârsta de 99 de ani).[1]

Cum am cunoscut-o pe Tereza Mózes

Citisem două dintre cărţile ei, Decalog însângerat şi Evreii din Oradea, care m-au impresionat foarte mult şi mi-am propus să realizez un film portret despre ea. Am fixat data întâlnirii, în miezul lunii august 2005, când familia Mózes, stabilită de o vreme în Israel, a revenit la Oradea pentru o scurtă vacanţă. Am sosit împreună cu colegul meu, operatorul de imagine Sandy Marius[2], şi am sunat la poarta casei cochete din centrul Oradiei.

Din primul moment m-a fascinat privirea de un albastru intens, ageră şi scrutătoare, dar şi ţinuta distinsă a gazdei noastre. Discuţia a început în aburii cafelei aromate cu care ne-a servit soţul ei, doctorul Carol Mózes (1917-2005)[3], din gesturile căruia emana respectul şi afecţiunea faţă de soţia sa şi ospitalitatea faţă de noi, deşi dăduserăm buzna cu toată aparatura într-un interior care ne-a tăiat răsuflarea. Camerele care dădeau una în alta aveau uşile deschise, creând impresia unei biblioteci şi a unui muzeu etnografic, fără însă a pierde impresia de cămin, de ambianţă locuită. Aranjarea pieselor de mobilier, a obiectelor decorative şi ale celor de uz casnic vădea profesionalismul muzeografului, dar şi dorinţa de a crea o atmosferă caldă, familială. Am început interviul răsfoind albumul de familie în care, printr-un miracol, s-au păstrat şi câteva fotografii din perioada antebelică. M-a fascinat o poză a tinerei Tereza, purtând o blană de astrahan. Arăta ca o prinţesă, deşi era doar o ucenică într-ale croitoriei. Expresia blândă dar tenace de pe chipul ei era aceeaşi ca a doamnei din fața mea.

Răsfoind albumul, Tereza Mózes a început să-şi depene povestea vieţii.

Aspiraţii năruite şi umbra morţii

Copilăria petrecută la Şimleul Silvaniei i-a fost luminată de chipul bunicilor şi al învăţătorului de la şcoala evreiască, vâltoarea multicoloră a târgurilor săptămânale inoculându-i pasiunea pentru costumele şi obiectele populare. Mai târziu, elevă la Liceul Oltea Doamna din Oradea, nutrea dorinţa de a studia la universitate, însă declanşarea prigoanei antievreieşti, mai întâi sub administraţia românească, apoi sub cea ungurească, au determinat-o să se orienteze către meseria de croitoreasă. Curând avea să se lovească de imposibilitatea de a-şi croi un drum în viaţă, chiar în condiţiile celor mai modeste aspiraţii.

În primăvara lui 1944, după ocuparea Ungariei de trupele germane, a început calvarul populaţiei evreieşti. Organizarea ghetoului a fost prima etapă. Tereza Mózes ne-a condus în fostul ghetou, aflat la câteva străzi distanţă de centrul Oradiei.

Atunci, în 2005, existau mai toate casele, inclusiv fosta sinagogă (astăzi dezafectată), ca un memento al istoriei teribile.

În luna mai 1944, cei 30.000 de evrei orădeni, daţi afară din case şi spoliaţi de toate bunurile, fuseseră înghesuiţi într-un perimetru de câteva străzi din apropierea fostei fabrici de bere Dreher, devenită loc de tortură şi umilinţă. Firea voluntară şi simţul practic au determinat-o pe Tereza Mózes să se facă utilă, contribuind la organizarea vieţii de zi cu zi, în condiţiile îngrozitoare când locuiau câte 40 de persoane într-o locuinţă, cu WC-ul înfundat şi cu resurse minime de hrană.

Curând ghetoul a început să fie golit stradă cu stradă. Evreii erau îmbarcaţi în vagoane pentru vite şi deportaţi. Într-o zi Tereza a nimerit pe o stradă alăturată, pustie. Văzând porţile căscate, boccelele şi jucăriile abandonate pe trotuar, a presimţit tragedia care urma.

Auschwitz, Riga Spilva, Kaiserwald, Stutthoff, Gutau au fost lagărele prin care a trecut Tereza Mózes. Peste tot a avut de înfruntat spectrul cumplit al selecţiei, însă firea ei tenace, robusteţea şi norocul au ajutat-o să supravieţuiască.

Împlinire profesională şi armonie familială

Tinereţea, setea de viaţă şi cunoaştere au ajutat-o pe Tereza Mózes să depăşească durerea pierderii celor dragi şi trauma celor îndurate în lagăr. Şi-a reluat studiile dedicându-se etnografiei care o atrăsese încă din copilărie. Şi-a luat licenţa în istoria artei, etnografie şi limba franceză şi a obţinut doctoratul cu o teză despre portul popular din nord-vestul Transilvaniei.

În calitate de etnolog, muzeograf şi critic de artă a elaborat peste o sută de studii de specialitate, publicate în ţară şi în străinătate, şi mai multe monografii despre ceramica şi portul popular de pe valea Crişurilor. A semnat articole pe teme de etnografie şi istorie a artei atât în revistele româneşti, cât şi cele maghiare, o parte dintre ele fiind reunite în volumul Etnografie sentimentală. Dragostea pentru arta populară, competenţa şi rigoarea Terezei Mózes s-au pus în valoare şi în calitate de şefă a secţiei de Etnografie de la Muzeul Crişurilor din Oradea, la a cărei înfiinţare pusese umărul, într-o perioadă când însăşi viaţa ei era în pericol, după un grav accident de maşină. Mai târziu aveam să aflu de la etnografa Maria Boc din Cluj, pe vremea aceea stagiară la Oradea, că Tereza Mózes era imobilizată din cauza fracturilor dar, în ciuda durerilor atroce, a urmărit pas cu pas organizarea secţiei de etnografie, dând îndrumări precise.

Tereza Mózes se numără printre femeile privilegiate care au reuşit să îmbine împlinirea profesională cu armonia familială. Soţul ei, doctorul Carol Mózes, era o personalitate a medicinii orădene. A înfiinţat liceul sanitar din localitate, îndrumând generaţii de viitoare cadre medicale, a publicat cărţi de specialitate şi a fost şef de secţie la Spitalul de boli infecţioase. În semn de recunoştinţă, în anul 2003 i s-a conferit titlul de cetăţean de onoare al Oradiei. În calitate de gazdă ne-a arătat cu generozitate imensa bibliotecă sistematizată de el şi albumele cu fotografiile de familie care imortalizaseră clipele fericite din vacanţele petrecute cu copiii. Mai târziu fiica lor, Anna, de profesie urbanist, avea să se stabilească în Canada, iar fiul lor, Gabriel, să devină medic chirurg în Israel. Fotografiile cu nepoţii umpleau alte albume cu învelitori din cusături populare. Tereza Mózes ne-a mărturisit că fără sprijinul de zi cu zi al soţului şi al copiilor, cariera ei nu s-ar fi putut desăvârşi.

Cele câteva ore de filmare au trecut în zbor şi ne-am luat rămas bun cu promisiunea că în vara următoare, 2006, aveam să revenim pentru a realiza filmul portret al doctorului Carol Mózes. Filmul portret despre Tereza Mózes a fost difuzat în toamna anului 2005.

Din păcate proiectul filmului despre doctorul Carol Mózes nu s-a mai realizat, întrucât el s-a stins din viaţă curând după vizita noastră la Oradea.

Anii senectuţii, în Israel

După decesul soţului ei, Tereza Mózes s-a mutat definitiv la Tel Aviv și în mediul iubitor al familiei a continuat să scrie cărţi[4], să publice în presa israeliană şi să-i îndrume cu competenţă pe toţi cei care i se adresau pentru consultaţii privind istoria evreilor din Oradea.

Ataşamentul faţă de oraşul în care şi-a desăvârşit cariera profesională s-a materializat prin donaţiile valoroase făcute atât Muzeului Crişurilor (700 de obiecte rare de ceramică şi câteva mii de cărţi), cât şi Bibliotecii Gheorghe Şincai (câteva mii de cărţi)[5].

În 2019, la împlinirea unui secol de viaţă, Tereza Mózes a fost sărbătorită nu numai de familie şi prieteni, ci şi de oraşul ei de adopţie: Oradea, printr-un eveniment interactiv impresionant, întitulat „100 de voci, la 100 de ani”.[6] . Cu acelaşi prilej Muzeul Crişurilor i-a dedicat un volum omagial.[7]

De-a lungul întregii vieţi, oricât de dureros ar fi fost, Tereza Mózes a răspuns „prezent” la toate solicitările presei de a relata cele trăite în lagărele de exterminare naziste, considerând că era îndatorirea ei permanentă, de supravieţuitoare.

Senectutea nu a împiedicat-o pe Tereza Mózes să deprindă mânuirea computerului, astfel încât, chiar şi după împlinirea vârstei de 100 de ani, era în legătură cu prietenii şi conectată la evenimentele care o interesau.

Legătura mea cu Teri néni

După acea zi memorabilă de filmare de la Oradea, am păstrat legătura cu Tereza Mózes care mi-a devenit atât de apropiată încât am început să-i spun firesc Teri néni (tanti Teri), ca unei prietene mai vârstnice. Corespondam pe e-mail şi ne relatam reciproc noutăţile. În 2006, la apariţia cărţii mamei mele, Teri néni a scris o frumoasă recenzie în cotidianul israelian Új Kelet. Din păcate, deşi ambele şi-au dorit foarte mult, întâlnirea dintre mama şi Teri néni nu s-a materializat.

Teri néni era o telespectatoare fidelă a emisiunilor Shalom şi Transilvania Policromă de la TVR Cluj, post pe care îl urmărea pe satelit. Nu pot să nu povestesc o întâmplare nostimă petrecută în urmă cu vreo opt-nouă ani. În general Teri néni comenta emisiunile noastre pe e-mail. După vreo două săptămâni de tăcere (credeam că era nemulţumită de ceea ce văzuse), am primit un e-mail în care mă înştiinţa că nu mai recepţionează TVR Cluj şi mă întreba dacă nu cumva s-au schimbat coordonatele de emisie. În primă instanţă m-am gândit că oricât de familiarizată ar fi cu tehnica, totuşi Teri néni era trecută de 90 de ani şi probabil o fi încurcat ceva la butoane, aș că nu m-am grăbit să întreb la serviciul tehnic de eventualele modificări ale coordonatelor de emisie. Din întâmplare, peste câteva zile am întâlnit pe coridor un inginer de la serviciul tehnic și l-am întrebat, cerându-mi scuze pentru ignoranţă, dacă au avut loc schimbări în ceea ce priveşte emisia de pe satelit. Răspunsul lui a fost „Da, desigur, acum vreo două săptămâni. Ce, nu ştiai?!” şi mi-a dat noile coordonate pe care i le-am trimis urgent lui Teri néni. De altfel, Teri néni era cunoscută de toată redacţia noastră, fiind una dintre puţinele telespectatoare fidele din străinătate.

Teri néni a urmărit cu interes şi proiectul revistei Baabel şi s-a numărat printre primele ei colaboratoare.

Ultima noastră discuţie telefonică a avut loc în 6 noiembrie 2021, când împlinea 102 ani. Spiritul ei era încă viu, dar auzul şi vederea îi slăbiseră…

În ultimul an am urmărit postările de pe pagina ei de Facebook, bucurându-mă că mai era în viaţă.

Dar iată că în 20 ianuarie a.c. a venit şi sorocul plecării ei de pe această lume, după un secol şi mai bine de viaţă în care a avut parte de multă suferinţă, dar şi de multă iubire şi împliniri. Mi-o voi aminti mereu cu mult, mult drag.

Fie-i memoria binecuvântată!

Andrea Ghiţă

(o variantă anterioară a acestui articol a apărut în revista electronică acum.tv, în 2009)

---

[1] Iată lista articolelor ei:

Wir sind frei https://baabel.ro/2013/07/tereza-mozes-wir-sind-frei-suntem-libere/,

În căutarea lagărului de la Gutowo https://baabel.ro/2014/01/tereza-mozes-in-cautarea-lagarului-din-gutowo/,

Întâlnirea cu evreii supravieţuitori din Salonic https://baabel.ro/2014/09/tereza-mozes-intalnirea-cu-evreii-supravietuitori-din-salonic/,

Adah-Kaleh, insula scufundată https://baabel.ro/2013/07/tereza-mozes-adah-kaleh-insula-scufundata/, Practici spiritiste în lagăr https://baabel.ro/2013/05/tereza-mozes-practici-spiritiste-in-lagar/,

Amintiri despre familia Singer https://baabel.ro/2018/06/amintiri-despre-familia-singer/,

[2] Trecut şi el la cele veşnice în 2013 https://baabel.ro/2013/12/andrea-ghita-s-a-stins-din-viata-sandy-marius-un-coechipier-desavarsit-de-televiziune/

[3] Daniel Lőwy: Carol Mózes, doctorul Oradiei – Oradea doctorului Carol Mózes https://acum.tv/articol/10535/

[4] În 2005 a publicat în Canada, la University of Calgary Press, cartea Staying human through the Holocaust, versiunea engleză a Decalogului însângerat, iar în 2011 la Editura Art din Oradea i-a apărut monografia Ceramica din Vadu Crişului,

[5] https://adevarul.ro/stiri-locale/oradea/oradea-portret-tereza-mozes-si-a-dedicat-viata-1049659.html

[6] https://www.ebihoreanul.ro/stiri/100-de-voci-la-100-de-ani-tereza-mozes-supravietuitoare-a-holocaustului-a-vorbit-din-israel-cu-elevii-oradeni-adunati-sa-o-sarbatoreasca-la-muzeul-evreilor-foto-video-152611.html

[7] https://www.ebihoreanul.ro/stiri/tereza-mozes-implineste-100-de-ani-muzeul-tarii-crisurilor-ii-dedica-un-volum-omagial-152555.html