Călătorind așa cum am visat mereu (2). Aix-en-Provence

Sunt încântată de orice călătorie, spontană sau planificată cu grijă, mai ales pentru cât de multe aflu în timpul ei și pentru amintirile pe care le adun. Sunt din zodia Gemeni și aceștia sunt oameni curioși. Îmi place să fac o analogie între călătorii și școală, o școală foarte plăcută, unică în felul ei, la care poți să iei parte sau nu, cum te îndeamnă inima. Dar dacă alegi să iei parte la lecțiile călătoriei, vei afla multe lucruri fascinante despre geografia locului – prima și cea mai la îndemână lecție – despre istoria lui, apoi despre oameni, felul lor de a fi, de a se comporta, de a vorbi, de a se îmbrăca, de a petrece… Poți afla despre arta locului, populară sau cultă, despre construcții, despre obiceiuri curioase, legi ciudate, întâmplări de tot felul, viață economică, societate și atâtea altele. La fel ca în clasă, dacă vrei să participi la oră și ești atent, te alegi cu cunoștințe noi, iar dacă nu ești, pierzi lecția. Amintirile colorate, parfumate, hazlii, poate și cele neplăcute, m-au învățat multe, în primul rând despre mine și apoi despre lume. Pentru programul primei zile prin Provența am ales un traseu mai deosebit, departe de autostrăzi, urcând prin departamentul Alpes de Haute Provence, prin munți, urmând să coborâm în câteva ore printre lanurile de lavandă spre primul nostru popas: Aix-en-Provence.Read more…

Rămas bun, Tereza Mózes!

În 20 ianuarie 2023, etnografa, muzeografa şi scriitoarea Tereza Mózes a părăsit această lume la vârsta de 103 ani. A fost o femeie înţeleaptă, puternică şi tenace, care – după cumplita experienţă a Holocaustului – a reuşit să se realizeze atât profesional, cât şi familial. Am avut norocul şi privilegiul s-o cunosc cu aproape două decenii în urmă şi apoi, de-a lungul anilor, să păstrez legătura cu ea. Tereza Mózes a fost colaboratoarea revistei Baabel, începând din 2013 şi până în 2018 (la vârsta de 99 de ani). Cum am cunoscut-o pe Tereza Mózes. Citisem două dintre cărţile ei, Decalog însângerat şi Evreii din Oradea, care m-au impresionat foarte mult şi mi-am propus să realizez un film portret despre ea. Am fixat data întâlnirii, în miezul lunii august 2005, când familia Mózes, stabilită de o vreme în Israel, a revenit la Oradea pentru o scurtă vacanţă. Am sosit împreună cu colegul meu, operatorul de imagine Sandy Marius[2], şi am sunat la poarta casei cochete din centrul Oradiei. Din primul moment m-a fascinat privirea de un albastru intens, ageră şi scrutătoare, dar şi ţinuta distinsă a gazdei noastre. Discuţia a început în aburii cafelei aromate cu care ne-a servit soţul ei, doctorul Carol Mózes (1917-2005). din gesturile căruia emana respectul şi afecţiunea faţă de soţia sa şi ospitalitatea faţă de noi, deşi dăduserăm buzna cu toată aparatura într-un interior care ne-a tăiat răsuflarea.Read more…

Inventarul din fântână

În anul 1940, în urma Dictatului de la Viena, România a cedat nordul Transilvaniei către Ungaria. atăl meu s-a născut în 1926 în Dumbrăveni, în România. La începutul anilor ’30 părinții lui au divorțat, după care el a crescut la bunicii dinspre tată, la Dumbrăveni, până în anul 1935, la vârsta de nouă ani. Apoi a fost trimis la Gherla, în nordul Transilvaniei, la rudele mamei, astfel încât, de la patrusprezece ani, a crescut în Ungaria, în timp ce tatăl lui cu toată familia au rămas în România. În anul 1941 Germania a atacat Uniunea Sovietică. Ungaria și România, aliate ale Germaniei, și-au mobilizat armatele și au intrat în război. În cadrul armatei maghiare au fost înființate detașamentele de muncă pentru evrei și alte minorități care nu aveau dreptul să poarte armă. Tinerii care încă nu aveau vârsta încorporării, inclusiv evreii, făceau parte din organizația levenților, un fel de premilitari care erau folosiți mai ales ca forță de muncă locală. Tatăl meu își amintește că a participat la activitățile organizației în Gherla, Dej și la Baia Mare. După cum povestește el, evreii erau „înarmați” cu lopeți, sape sau târnăcoape. Mama lui avea doi frați, Imre şi Lala, și trei surori. La nuntă fiecare fată a primit ca zestre câte un depozit de cherestea și materiale de construcție: Sári la Dumbrăveni, Neli la Iclod, Gizi la Gherla și Manyi la Dej. După moartea bunicului, în 1922, depozitul din Baia Mare a fost administrat de bunica, împreună cu Imre și Lala. Tatăl meu locuia la Gherla și atunci când nu era la şcoală dădea o mână de ajutor la depozitul de cherestea. Read more…

Rusia a pierdut războiul economic cu Europa

Războiul din Ucraina devine din ce în ce mai complicat odată cu apropierea primei aniversări a izbucnirii lui. Armata ucraineană a obținut o serie de victorii, în primul rând morale, ținând cont de neașteptata rezistență a populației în pofida rezultatelor sângeroase ale bombardamentelor rusești, în pofida victimelor din rândul populației civile ca urmare a politicii de tabula rasa urmată de Rusia, de distrugere totală a infrastructurii Ucrainei, practic de a rade țara de pe suprafața pământului. Loviturile nimicitoare ale armatei ruse au îndârjit populația și pe liderii militari și politici, ultimul obiectiv pe care și l-a propus președintele Zelensky fiind recucerirea tuturor teritoriilor anexate de armata rusă ca o condiție a lansării unor negocieri de pace. Primul obiectiv în vizor ar fi Crimeea. Ideea este într-un fel susținută și de Statele Unite, dar partea americană vede lucrurile altfel decât cea ucraineană. Nu se vorbește de eliberarea propriu-zisă, ci de o permanentă amenințare a teritoriului, de paralizarea legăturilor dintre Crimeea și celelalte zone ocupate de ruși, deci de eliminarea posibilității unei ofensive din această direcție, sau a unui sprijin pentru armata rusă.Read more…

Curajul ignorantului

Doresc să scriu despre ce cred eu că se află în mintea lui Vladimir Putin în aceste zile când ne apropiem de ”aniversarea”, sau mai bine zis comemorarea a un an de la declanșarea războiului împotriva Ucrainei. O fac pentru că am simțit o teribilă nevoie să înțeleg, cu propriile mele mijloace neprofesionale, ce a stat la baza deciziei semi despotului rus de a purcede la o intervenție armată pe un continent în care imensa majoritate a țărilor componente au hotărât de foarte mult timp că cel de al Doilea Război Mondial a fost ultima tragedie europeană provocată de mâna omului. Deci, îmi asum riscurile și pornesc la drum. Putin e conducătorul unui popor pe care eu îl iubesc și mi-l simt aproape, și asta din mai multe motive, dar care n-a cunoscut niciodată adevărata democrație. Iobăgia, introdusă în Rusia din secolul al XI-lea și abrogată de-abia în anul 1861, a fost urmată și întărită de țarism (1547-primul țar, Ivan cel Groaznic), iar bolșevismul așa-zis comunist al secolului XX nu a făcut decât să meargă pe urmele autocrației implementate pe acel pământ de secole.Read more…

Petarde de iarnă (4)

Naționalismul este un instrument excelent de manipulare și diversiune a opiniei publice pe termen scurt și mediu. El aduce întotdeauna în primă fază mulți votanți, apoi adepți înfocați, apoi susținători fanatici și în final criminali odioși în stare să împlinească fizic și concret “marile idealuri“ promovate de conducătorii mesianici. Pe termen lung, naționalismul duce întotdeauna la război civil sau fratricid, la asasinate în masă, la războaie pustiitoare cu vecinii, la epurări etnice sau religioase și în final la dezastrul. Antidotul cel mai eficient al naționalismului, după umila mea părere, nu este neapărat democrația liberală, ci bunăstarea generală a cetățenilor, stabilitatea și siguranța lor materială, cvasi egalitatea șanselor și menținerea în limite rezonabile, neumilitoare și frustrante ale disparităților sociale.Read more…

Drumul spinos al specializării

În adolescență am învățat construcția aparatelor de radio, inițial a celor cu galenă, apoi a aparatelor cu reacție echipate cu două lămpi ghindă. Eram familiarizat cu lumea condensatoarelor fixe și variabile, a rezistențelor și a diverselor tuburi electronice care în anii respectivi echipau aparatele de radio ale vremii. Credeam că radiofonia va deveni ocupația mea în viitor, dar nu a fost să fie așa. De atunci am rămas totuși cu abilitatea de a lucra cu scheme de tot felul. Înscris la secția electrotehnică a școlii medii tehnice din orașul natal, am trecut în lumea diferită a motoarelor electrice sincrone și asincrone, a generatoarelor de energie electrică, a transformatoarelor și a sofisticatelor întrerupătoare de înalta tensiune. Proiectul de diplomă în specialitatea rețelelor electice de înaltă tensiune a fost cotat cu nota maximă. Ca urmare intenționam să urmez Facultatea de Energetică, dar nu a fost posibil. Școala medie tehnică era sponsorizată de Ministerul Petrolului și unica opțiune pentru studii superioare era Institutul de Petrol și Gaze din București. Am optat pentru Facultatea de Utilaj Petrolifer, mai apropiată cerințelor mele.Read more…

Ierusalimul în miniatură

Îmi închipui că majoritatea cititorilor, chiar dacă nu locuiesc în Israel, au vizitat Ierusalimul măcar o dată în viață și dacă vorbesc despre Orașul Vechi, Poarta Jaffa și Turnul lui David, vor ști exact la ce mă refer.  Ei bine, în zilele noastre complexul cu Turnul lui David adăpostește Muzeul de Istorie a Ierusalimului, iar unul dintre exponatele mele preferate este o machetă a orașului, așa cum arăta către sfârșitul secolului al XIX-lea.  Pare o jucărie, cu casele cât cutiile de chibrituri, dar în realitate este o încercare de a reprezenta cât se poate de fidel orașul din acea perioadă; de fapt ar putea fi numit o „hartă tridimensională”.  Dar puțini vor fi auzit prin câte peripeții a trecut această machetă. Povestea începe la colecția de hărți a Bibliotecii Naționale, despre care am mai scris. La începutul anilor 1980, căutând prin colecția de hărți, Prof. Rehav Rubin de la Facultatea de Geografie a Universității Ebraice a observat ceva ciudat.  Era o reprezentare a Ierusalimului văzut de sus, publicată la Viena.  Desenul nu era datat, dar părea din a doua parte a secolului al XIX-lea.  Totul era cât se poate de exact, era clar că fusese făcut după natură – dar la Ierusalim nu există niciun punct destul de înalt care să ofere o asemenea perspectivă.Read more…