Cât timp adânc în inimi

Suflet de evreu tânjește,

Spre răsărit, cu ochii

Către Sion privind,

Speranța noastră mai trăiește,

Speranța noastră milenară

De-a trăi în țara strămoșească

Și în orașul lui David.

Traducerea mea se bazează pe cea a regretatului nostru coleg, Tiberiu Roth.

Știu, despre imnul israelian s-a mai scris în Baabel, dar cred că mai am destule de adăugat și, ca să-l parafrazez pe Lucian Boia, dacă vreau să citesc ceva anume și nu găsesc, scriu eu!

Deci, ca orice poveste care se respectă, începe și ea cu „a fost odată”: în anul 1856, în orășelul Złoczów din Galiția (azi Zolociv, Ucraina) s-a născut Naftali Herz Imber.  De la început a fost un copil deosebit, învăța într-un an cât alții în cinci.  La zece ani era deja un talmudist desăvârșit și începuse să studieze Cabala.  Examenul lui s-a transformat în dispută și până la urmă rabinul s-a dat bătut!  Sâmbetele și le petrecea studiind germana cu domnișoara Auerbach, a citit toată literatura germană din biblioteca tatălui ei și a început să scrie poezii, dar nu în idiș, nici în germană, ci… în ebraică!  Dar tot de la început a apărut și cealaltă fațetă a caracterului său: era nedisciplinat, pus pe șotii.  Tatăl îl pedepsea cu asprime – niciodată nu s-a înțeles cu tatăl său, în schimb mama îl răsfăța.

Foarte curând orășelul Złoczów i-a devenit neîncăpător și el a plecat în lume să-și caute norocul.  A stat o vreme la Brody și Lvov, apoi a plecat la Viena și de acolo a continuat pe Dunăre în jos, trecând prin Ungaria, Serbia, România și Basarabia.  Peste tot i-a cunoscut pe intelectualii evrei ai timpului, a scris în presa de limbă ebraică și a continuat să scrie poezii – dar din ce trăia e un mister.  Aus Luft und Liebe (din aer și dragoste), ar fi spus bunicul meu.  Era un fel de trubadur medieval, transplantat în secolul al XIX-lea.  Se pare că prima versiune a poeziei Hatikva (numită atunci Tikvateinu – Speranța noastră) a fost scrisă în 1877 la Iași.

Următoarea etapă a călătoriilor sale l-a dus pe Imber la Istanbul, unde, în 1882, i-a cunoscut pe Sir Laurence Oliphant și pe soția sa, Alice.  Ei aparțineau unei secte creștine care avea convingerea că mântuirea va veni doar atunci când toți evreii se vor întoarce în patria lor și se aflau la Istanbul pentru a-l convinge pe sultan să permită evreilor refugiați să se stabilească în Palestina.  Soții Oliphant, care erau în drum spre Palestina, l-au angajat pe Imber ca secretar particular și ca profesor de ebraică (iar Imber a învățat de la ei engleza).  Împreună s-au stabilit la Daliat el Carmel și apoi la Haifa. 

Pentru Imber a fost singura perioadă din viața lui adultă în care a avut un acoperiș deasupra capului și bani de cheltuială.  În afară de munca lui pentru familia Oliphant, a scris la ziarele ebraice din Ierusalim, a publicat un volum de versuri, a participat la înființarea coloniei Petah Tikva, a vizitat coloniile din Galileea și peste tot și-a citit versurile.  Mai ales poezia Tikvateinu, care avea să devină mai târziu Hatikva, s-a bucurat de o mare popularitate, fiind adoptată de coloniști ca imnul lor.

Din păcate această perioadă a durat prea puțin.  Alice Oliphant a murit în 1886.  Imber a mai trăit o vreme la Jaffa și la Rișon leȚion, apoi a plecat în America.  Ultima parte a vieții sale a fost tragică.  Meserie nu avea, la afaceri nu se pricepea, nici nu era apt de muncă fizică, așa că a rămas practic muritor de foame.  A avut satisfacția să audă cântându-se Hatikva, dar când a spus că versurile îi aparțin, nimeni nu l-a crezut.  Nu i-a rămas decât să-și înece amarul în alcool.  A murit la numai 53 de ani.

Am încercat să mai citesc câteva din versurile lui: De pază pe malul Iordanului și Cântec de leagăn, dar nu mi-am putut forma o părere, pentru că în ultimii 150 de ani ebraica s-a schimbat dramatic, multe cuvinte au ieșit din uz și mi-a fost foarte greu să le înțeleg.  Îmi închipui că popularitatea poeziei Hatikva se bazează pe faptul că ea exprimă un sentiment unanim împărtășit – dorul de patria strămoșească.

***

Cum a fost pusă Hatikva pe muzică și cum a fost cunoscută și iubită cu mult înainte de întemeierea statului Israel, despre asta a scris Asher Shafrir mai bine decât aș putea să o fac eu: https://baabel.ro/2018/09/evrei-romani-care-au-contribuit-la-constructia-israelului-modern-smuel-cohen/   

Menţionez doar un exemplu al popularității cântecului înainte de a deveni imn național:  supraviețuitorii din Bergen-Belsen cântă Hatikva.  Această secvență cutremurătoare a fost filmată de armata britanicăimediat după eliberarea lagărului.

A să mă refer la un alt aspect care nu a fost discutat, deși este nu mai puțin interesant: originea melodiei.  

Multă lume a observat că o melodie foarte asemănătoare apare în poemul simfonic Vltava al lui Smetana și și-a închipuit că melodia este luată de acolo.  https://www.youtube.com/watch?v=0-vZIoAGpqU Dar presupunerea nu poate fi adevărată.  Premiera Vltavei a fost în aprilie 1875.  Hatikva a fost pusă pe muzică cu vreo zece ani mai târziu, dar la nivelul tehnicii de atunci, ea probabil încă nu era cunoscută în Palestina otomană, unde nici măcar nu exista o orchestră simfonică.  Mai mult, Smetana însuși a declarat că melodia sa nu e originală, ci a ales una cu care toți ascultătorii din Europa răsăriteană să se poată identifica, o melodie „rătăcitoare”…  Deci Hatikva nu a fost „copiată” după Vltava, ci mai degrabă ambele s-au inspirat dintr-o sursă comună. 

De altfel, melodia a fost cunoscută și în Europa apuseană.  Camille Saint-Saëns a folosit-o în Trois Rhapsodies Cantiques Bretons, compus în 1866, deci ea exista ca melodie populară în Bretagne.

Iar în jurul anului 1700 ea apare cu titlul My Mistress is Prittie într-o culegere de melodii pentru lăută din Scoția.  https://www.youtube.com/watch?v=WyARyxT1N0A

Toate aceste variante par să pornească de la o sursă comună: La Mantovana, un cântec și un dans foarte iubit în Italia în timpul Renașterii.  Melodia se află în colecția de madrigale a lui Giuseppino del Biado, publicată în 1600.  Poate că a compus-o el, sau poate că exista și înainte, ca un cântec popular. 

La Mantovana a ajuns cu timpul și în România, unde pe această melodie se cânta Carul cu boi.

(Textul care vorbește despre electricitate mi se pare cam prea modern.  Probabil că și Carul cu boi folosea o melodie mai veche.  În orice caz se cunosc și alte versiuni.)

Cel care a pus Hatikva pe muzică, Shmuel Cohen din colonia Rișon leȚion, era originar din Ungheni, de lângă Iași, cunoștea melodia din copilărie și așa se face că această versiune este cea mai apropiată de melodia imnului actual.  După cum spune însuși Shmuel Cohen în amintirile sale, printre primii imigranți nu prea erau compozitori și de aceea cântecele lor adesea foloseau melodii rusești, ucrainene sau românești, pe care coloniștii le cunoșteau.

Există însă o versiune și mai timpurie: o rugăciune a evreilor din Spania, Birkat tal (Binecuvântarea pentru rouă), scrisă prin anul 1400 de rabinul Itzhak Bar Sheshet. 

Fără îndoială că melodia este asemănătoare și ea a fost regăsită în sinagogile sefarde din Amsterdam, Paris, Gibraltar etc., unde trăiesc urmașii evreilor izgoniți din Spania.  Mai problematic mi se pare cum a ajuns la Mantova.  Este adevărat, la Mantova exista o veche comunitate evreiască, chiar dacă ea nu era de importanță egală cu cele din Livorno, Ferrara, sau Veneția.  Mai mult, la Mantova trăia Salomone Rossi (cca 1570 – 1630), un violonist și compozitor evreu de la curtea familiei Gonzaga.  Să o fi transmis el?  Este posibil…  Dar există și posibilitatea opusă: printre evreii izgoniți din Spania în 1492, o parte s-au stabilit în Italia și cu timpul unele melodii italiene au pătruns în rugăciunile evreiești, ele fiind apoi răspândite de cantori itineranți și în alte comunități.  Oricum, acestea sunt doar ipoteze și nu cred că se va găsi vreodată o demonstrație absolută.

Povestea cântecului Hatikva este captivantă.  Am ajuns la ea prin prezentarea pe care i-a făcut-o pianista și muzicologa Astrith Baltsan.  Iar ea conchide că imnul nostru național este un adevărat portret al poporului evreu.  Suntem un popor rătăcitor, răspândit prin lume, izgonit, cu refugiați peste tot.  Melodia imnului își are originea în diferite locuri și în diferite perioade istorice.  Și chiar cuvintele, scrise de Imber în diaspora, au fost mai târziu adaptate realității din Palestina și apoi Israel.  Astfel imnul reflectă cu adevărat sufletul poporului evreu.

Bibliografie:

Gerard H. Wilk,  Who Wrote “Hatikvah”: The Career of Naphtali Herz Imber https://www.commentary.org/articles/gerard-wilk/the-bohemian-who-wrote-hatikvah-the-career-of-naphtali-herz-imber/

Edwin Seroussi, Hatikvah: Conceptions, Receptions and Reflections https://jewish-music.huji.ac.il/he/node/22482

Hava Oren