Sintagma citată în titlu – cu o mică modificare – este desprinsă dintr-o dedicație din 1997, pe prima pagină a volumului O supraviețuire cu Oscar (editura Hasefer). Un raft măricel al bibliotecii mele este onorat de cărțile lui Relu Cosașu; Relu de la Oscărelu, Oscar – cel cu Supraviețuirea de mai sus, prenumele lui adevărat, de care făcea atâta haz. Amintitele cărți sunt așezate pe trei categorii: cele dăruite mie în anii de început ai prieteniei cinefile, când ne vedeam la revista Flacăra, unde ținea Cronica de trei secunde, cele destinate lui Henri Dona – fostul meu profesor și redactor-șef al săptămânalului ilustrat – cu care aveam să mă căsătoresc mai târziu și ultimele, începând din anii ’70, care ne aveau în vedere pe amândoi, la comun, cum ar veni, pe limba lui tandru-ironică. Se înțelege că o bună parte dintre cărți aparțin prețioasei categorii numite “în dublu exemplar”. Poate că nu m-aș fi încumetat să amintesc acest amănunt în fond autobiografic, îndeletnicire destul de străină scrisului meu, dacă la plecarea lui Radu Cosașu nu aș fi tresărit văzând atâta năvală a revendicării lui de către presa sportivă. Criticii literari nu s-au repezit să scrie despre uluitorul lui talent de a pune preț pe clipa bogată cât un veac în imaginația lui, de a înnobila cotidianul, de a-și îmblânzi îndoielile, angoasele, șfichiuindu-le cu un zâmbet. Read more…
