Sintagma citată în titlu – cu o mică modificare – este desprinsă dintr-o dedicație din 1997, pe prima pagină a volumului O supraviețuire cu Oscar (editura Hasefer). Un raft măricel al bibliotecii mele este onorat de cărțile lui Relu Cosașu; Relu de la Oscărelu, Oscar – cel cu Supraviețuirea de mai sus, prenumele lui adevărat, de care făcea atâta haz. Amintitele cărți sunt așezate pe trei categorii: cele dăruite mie în anii de început ai prieteniei cinefile, când ne vedeam la revista Flacăra, unde ținea Cronica de trei secunde, cele destinate lui Henri Dona – fostul meu profesor și redactor-șef al săptămânalului ilustrat – cu care aveam să mă căsătoresc mai târziu și ultimele, începând din anii ’70, care ne aveau în vedere pe amândoi, la comun, cum ar veni, pe limba lui tandru-ironică. Se înțelege că o bună parte dintre cărți aparțin prețioasei categorii numite “în dublu exemplar”. Poate că nu m-aș fi încumetat să amintesc acest amănunt în fond autobiografic, îndeletnicire destul de străină scrisului meu, dacă la plecarea lui Radu Cosașu nu aș fi tresărit văzând atâta năvală a revendicării lui de către presa sportivă. Criticii literari nu s-au repezit să scrie despre uluitorul lui talent de a pune preț pe clipa bogată cât un veac în imaginația lui, de a înnobila cotidianul, de a-și îmblânzi îndoielile, angoasele, șfichiuindu-le cu un zâmbet. Read more…
Călătorind așa cum am visat mereu (6). Curiozități și măgăruși
De Franța sunt atașată în cel mai drag mod încă din tinerețe, atunci când se constituia într-un vis care părea irealizabil, Cortina de Fier fiind lăsată bine peste partea aceasta a lumii. Franța are câte ceva pentru fiecare vizitator al său: peisaje încântătoare și foarte diverse, istorie extraordinar de bogată, cultura care de sute de ani își pune amprenta pe întreaga Europă (aici s-au câștigat cele mai multe premii Nobel pentru literatură), are artă, tehnologie avangardistă, gastronomie (în medie aici se lansează zilnic două cărți de rețete), vinuri, modă (este considerată capitala mondială a parfumurilor), cinema, până și maniere și multe altele, pe alese, asta doar la o trecere în revistă foarte sumară. În plus, această țară mi-a oferit și privilegiul unei prietenii care rezistă de decenii. Curiozitățile Franței sunt multe, lucruri care o fac interesantă la fiecare pas, fiind cea mai vizitată țară din lume, iar Parisul este cel mai fotografiat oraș. Franța este țara cu cele mai multe fusuri orare din lume, 12, unul pentru Franța metropolitană (France métropolitaine) aflată în Europa și 11 pentru Franța de peste mări (France d’outre-mer) teritoriile franceze aflate pe celelalte continente, unde trăiesc cam 2,5 milioane de francezi pe 20% din suprafața totală a țării.Read more…
Să auzi, să vezi și să nu crezi! (Bazarul din Nevada, SUA)
De la bun început doresc să atrag atenția cititorului că nu va găsi în cele ce urmează niciun detaliu care poate identifica ”eroul” sau ”eroii” povestirii. Singurul personaj a cărei identitate o pot dezvălui sunt eu. Tot ce urmează este însă perfect adevărat. Îmi cer scuze de la bun început pentru faptul că cele ce urmează se referă la un domeniu profesional care nu e comun tuturor colaboratorilor și cititorilor revistei. Iar după aceste precizări, să trecem la fapte. Am certitudinea că nu sunt singurul, ci ceea ce se numește în latină e pluribus unum, adică sunt unul din cei mulți – în cazul acesta medici – care primesc zilnic pe adresa lor de email între zece și douăzeci de invitații de a trimite spre publicare articole în reviste medicale digitale, apărute cu zecile (dacă nu cu sutele!) ca ciupercile după ploaie, în urmă cu vreo 20-30 ani. Explicația e simplă. Conform principiului dominant în lumea medicală, publish or perish, medicii care își doresc o carieră profesională cât de cât de succes sunt obligați să scrie, să publice rezultatul cercetării clinice sau de laborator, articole generale sau bazate pe un singur caz (așa-numitul case report), pentru că altminteri nimic nu-ți poate asigura avansarea pe scara profesională și didactică. altminteri nimic nu-ți poate asigura avansarea pe scara profesională și didactică.
Pe vremea mea circula o glumă de succes: singurul mijloc de a obține titlul de profesor universitar în medicină e să ai… o iubită. Soției îi spui că ești la prietenă, prietenei îi spui că ești la soție, iar tu stai în bibliotecă și scrii articole!!Read more…
KATIA
Mă urmărește precum un dybbuk, mi se cuibărește în memoria imaginației, prin paginile lecturilor, căutătura adâncă a ochilor negri, adeseori ironici, complice surâzători, gravi când mă împotmolesc de ritmul unei fraze, cum se întîmplă acum. M-a însoțit de-a lungul ostenitelor pagini în nesfârșita muzică desfășurată cu leneșă perversă-perseverență din tomurile grele de sens, greu cântărind pe rafturile îndoite în înșiruirea lor prin bibliotecă. Toate cărțile bărbatului Ei, gândite și scrise de El, unde o aflăm șoptind pe alocuri zăbovind îndelung, printre izbucrici de râs, statornică în nestatornicia spiritului, crudă în inspirată fidelitate. Actualul meu dybbuk se numește Katia, figurînd oficial drept, Katja Mann. A fost cândva Katja, Khatarina Hedwig Pringsheim, fiica unică a familiei printre băieți, soră geamănă a unuia dintre ei, Klaus Pringsheim. În opinia mea, cea mai mare ispravă a lui Thomas Mann, dincolo de opera literară, insuflată de genialitate – cu și fără voia sa – rămâne hotărârea instantanee, nestrămutată de-a se căsători cu splendoarea de fiică a ilustrului matematician evreu, profesor universitar, moștenitorul unei fabuloase averi, Alfred Pringheim și al soției sale, Hedwig Dohm Pringsheim, nepoata scriitoarei și activistei feministe Hedwig Dohm.Read more…
Ferestre deschise
E sâmbătă dimineața și îmi beau cafeaua pe balcon. E o zi senină, cu soare blând în ciuda lunii noiembrie. În dreapta mea se întinde deșertul cu formele sale variate, de o culoare maro care dimineața are o nuanță de cafea cu lapte, la amiază e galben ca Sahara și la apusul soarelui devine roșiatic. Sper că nu va avea aceeași soartă ca deșertul care înconjura periferiile orașului, transformat în cartiere de locuit. De când am venit la Beer Șeva, am locuit întotdeauna în apropierea deșertului. Prima clădire în care am locuit, imediat după venirea noastră în Israel, era în capătul orașului. Aveam o senzație de „sfârșitul orașului și al civilizației”. Pe dealurile nisipoase cu smocuri de iarbă pășteau oi și cămile, însoțite de beduini și de câini. De atunci, deșertul a fost înlocuit treptat de betonul blocurilor. Iată-mă din nou locuind în apropierea deșertului. E ora opt dimineaţa, majoritatea vecinilor încă nu s-au trezit. Nu mă întrebați de ce, dar îmi plac ferestrele deschise și mă întristează vederea celor închise și cu rulourile trase. Read more…
Pesach la Câmpulung
De Pesach mi-am amintit de copilăria din Câmpulung Moldovenesc şi modul în care petreceam această sărbătoare în familie şi m-am gândit să împărtăşesc aceste amintiri cititorilor revistei Baabel. Familia noastră nu era foarte religioasă, dar mama totuși respecta toate datinile. De fapt pregătirea întregii case pentru sărbătoare începea cu mai multe zile înainte. Nu vreau să vorbesc de curățenia care se făcea în toată casa. Chiar și în dulapurile de haine se făcea curat și în toate sertarele, mai ales în cele din bucătărie, ca să nu rămână cumva o firimitură de pâine. În ziua dinaintea sărbătorii se mânca în veranda de la intrare. Bineînțeles că noi copiii evrei nu mergeam la școală, absențele fiind motivate. Aveam în casă un set complet de veselă pentru Pesach: farfurii, cești, pahare și oale, care în timpul anului erau depozitate într-un loc special și înainte de întrebuințare erau spălate. Noi, copiii, sora mea și cu mine, făceam baie, ne îmbrăcam de sărbătoare și îl așteptam cu masa pusă pe tata care venea de la sinagogă.Read more…
Herman
Dacă eu am 73 de ani, Herman ar trebui să aibă 87-88 de ani. Mi-aș dori mult să mai fie încă în viață. Spre sfârșitul anilor ‘50, când eu de-abia începusem școala, venea la noi, deseori, un coleg de clasă al unchiului meu. Se numea Herman. Seara, după o zi de muncă la serviciu, mergeau amândoi la Școala Medie Nr. 23 (acum, Liceul ”Dimitrie Bolintineanu”), cartierul Rahova, București, pentru a urma cursurile liceale, la seral. Trecând pe la noi, Herman lungea drumul de la casa lui până la liceu. Era îmbrăcat întotdeauna frumos, în contrast cu hainele unchiului meu, mai sărăcăcioase. Eu provin dintr-o familie foarte modestă, iar mama își adusese fratele mai mic din zona Mehedinți, să învețe o meserie. Ce știu este că unchiul meu primise în primii 7 ani de școală bursă de merit pentru că învăța foarte bine, iar bunicul, adică tatăl lui, era foarte sărac și, fără acest ajutor, nu l-ar fi putut ține la școală.Read more…