Vorbind despre „cea mai veche profesiune” tindem să ne gândim la curtezane (ca să folosesc un termen „elegant”) dar există și altele.  Profesiunea de scrib a apărut odată cu scrierea, în urmă cu peste 5000 de ani. 

În antichitate, când marea majoritate a oamenilor erau analfabeți, scribii erau intelectualitatea societății.  Ei se ocupau de administrația statului, de corespondența regelui și de multe altele.  De obicei meseria era transmisă din tată în fiu, împreună cu locul de onoare pe care îl ocupau la curte.  Transmiterea din tată în fiu mai avea și avantajul că ucenicia, foarte lungă și anevoioasă, se putea face în familie.

În zilele noastre pare ciudat că ucenicia era atât de grea, până la urmă datoria unui scrib nu era decât să știe să citească, să scrie și să socotească, ceea ce noi învățăm în clasele primare.  Numai că înainte de inventarea alfabetului și a scrierii moderne a numerelor, totul era mult mai complicat, comparabil cu scrierea chineză sau cea japoneză de astăzi.  Cine e curios cum „funcționa” scrierea cuneiformă, îl invit să urmărească o conferință a asiriologului Irving Finkel de la British Museum.  În orice caz, pentru a învăța scrisul și cititul era nevoie de până la zece ani.

Primele scrieri se limitau la administrație: „Am primit o oaie și două capre.”  „Atașat cinci snopi de grâu”…  Abia mai târziu scribii au început să compună texte, să devină și scriitori – după care o ocupație importantă a scribului a devenit copierea textelor.  De aici și până la invenția tiparului, nevoia de scribi a crescut tot mai mult și au apărut și școli speciale pentru pregătirea lor.

Prima „administrație”. Se recunosc spice de grâu.  Cercurile reprezintă numere.

Toate bune și frumoase, dar ce relevanță mai au aceste lucruri?  În zilele noastre mai există scribi?  Da!  În țările cu mulți analfabeți există persoane care își câștigă existența scriind / citind scrisori, sau completând formulare.  Dar nu numai atât.  În iudaism meseria de scrib este și va rămâne necesară, pentru că, după datină, sulurile de Tora, precum și alte documente cu caracter sacru trebuie scrise de mână.

În ebraică  ספר  sefer = carte și  סופר  sofer = scriitor.  (Se observă rădăcina comună SFR.)  Atât timp cât scriitorul nu era decât scrib, totul era clar, dar în lumea modernă scriitorul este cel care creează opere literare, astfel că în ebraica modernă trebuia găsit un mod de a diferenția.  Creatorul de literatură a rămas sofer, pe când scribul care copiază scrierile sacre a devenit  סופר סת”מ  sofer sta“m, scriitorul care întocmește:

* ס Sefer: sulurile pe care sunt scrise cele 24 de cărți din Biblia ebraică. Comune sunt sulurile care conțin cele cinci cărți ale lui Moise, precum și sulul Esterei din care se citește în sinagogi. Mai rare sunt cărțile profeților, Plângerile lui Ieremia, Cântarea Cântărilor, Rut și Eclesiastul.

* ת Tfilin: versete din Tora puse pe braț și pe creștet la rugăciune

* מ Mezuza: versete din Tora puse pe tocul ușii caselor evreiești.

(Ghilimelele din sta“m arată că e o prescurtare, de fapt ar trebui transcris ca S.T.M.)  În îndatoririle scribului mai intră și întocmirea actului pe care soțul îl dă soției pentru ca divorțul să intre în vigoare.

Cine își închipuie că scribul nu este decât un simplu caligraf se înșală.  Fiind o meserie cu o tradiție milenară, ea este supusă unui număr enorm de legi, obiceiuri, prescripții, indicații, sfaturi, suficiente pentru a umple volume întregi pe care scribul trebuie să le cunoască și să le aplice.  Dar din câte am înțeles, principalele sunt două.  Scrierea trebuie să fie perfectă, dar oricât ar fi de perfectă, manuscrisul nu este acceptat decât dacă el a fost întocmit „cu suflet”, cu intenția declarată de a scrie un text sacru.  (Un robot condus de inteligență artificială care cunoaște toate regulile ar putea produce un manuscris perfect, dar acesta nu ar fi acceptabil, pentru că nu a fost scris cu intenție, „cu suflet”.)

Cât despre perfecțiune, un document de o pagină (tfilin, sau mezuza), chiar dacă are numai o singură greșeală, nu este admis, el trebuie depus la gniza și scribul trebuie să o ia de la capăt.  (Aceasta este originea multor texte găsite în gniza din Cairo, despre care am mai povestit.)  Se spune chiar că o greșeală cât de mică în mezuza fixată pe tocul ușii va aduce ghinion locuitorilor casei!  Însă când scrie o carte, un sul, scribul are voie să șteargă și să corecteze, cu excepția numelui divin, pe care nu are voie să-l șteargă.

Totuși scribul este și el numai un om și există cazuri-limită.  S-au scris volume întregi despre variațiile acceptabile sau nu, iar rabinii au sarcina dificilă să decidă ce e acceptabil și ce nu.  În caz de dubiu între două litere asemănătoare, cel care decide nu este un rabin, sau un alt scrib, ci… un copil, unul care știe deja literele, dar încă nu știe să citească cuvântul (deci nu e influențat de context).  Dacă el „ghicește” corect, litera e acceptabilă, iar dacă nu, nu!

Tot atât de important este controlul final.  Textele scrise de mână sunt verificate de mai multe ori, literă cu literă.  Prima citire dintr-un sul nou se face cu deosebită atenție și dacă s-a strecurat vreo greșeală, probabil că ea va fi găsită.  Cât despre mezuza, ea se controlează periodic pentru a vedea dacă nu s-a deteriorat, de exemplu din cauza umezelii.  Există chiar o aplicație care atrage atenția dacă apare ceva neobișnuit în text, dar decizia finală este luată numai de un om autorizat.

Pentru a preveni pe cât posibil greșelile, scribul trebuie să cunoască bine textul, dar el nu lucrează niciodată din memorie; pentru toate scrierile lui există modele (în zilele noastre ele sunt tipărite) pe care le copiază întocmai și ca nu cumva să se încurce, în timpul lucrului el spune cu voce tare (sau cântă) fiecare cuvânt. 

(Pentru comparație, călugării din Evul Mediu copiau manuscrise în latină, greacă și chiar ebraică și nu întotdeauna înțelegeau textul.  O pagină cu o singură greșeală era acceptată.  Iar urmarea: una din metodele de cercetare a istoriei se bazează chiar pe aceste greșeli, din care se poate deduce cine a copiat de la cine, sau dacă două manuscrise au o sursă comună.  Evident, în textele sacre ale scribilor evrei nu este cazul!)

Scribul nu folosește creion și hârtie, nici pix sau stilou, ci pe cât posibil aceleași materiale care erau folosite și acum 2000 și chiar 2500 de ani: un toc de trestie, cerneală și pergament.

Tocul de trestie se folosea în Orient, dar în țările mai reci ale Europei nu se găsește trestia potrivită și înțelepții au decis că ea poate fi înlocuită cu o pană de gâscă sau de curcan.  Se folosește numai cotorul.  Atât trestia cât și penele se tocesc repede și scribul trebuie să știe să și le pregătească singur, ceea ce necesită multă îndemânare.

Cerneala se poate cumpăra, dar scribul o poate prepara și singur din gogoși de ristic (culese de pe stejari), gumă arabică, apă și sulfat de fier sau cupru.  Fierul / cuprul reacționează cu taninul din gogoșile de ristic și dă un compus de culoare neagră.  Cerneala trebuie să fie întotdeauna neagră.

Pergamentul se face din piele de animal.  Se folosesc numai animalele kașer: vită, oaie, capră, cerb, căprioară; pergamentul cel mai fin este cel făcut din pielea unui animal încă nenăscut. 

Înainte de a începe scrierea, se trasează linii orizontale (ca la caietele dictando) și linii verticale, care vor delimita coloanele de text.  Pentru a obține un sul (care poate ajunge la zeci de metri lungime), foile de pergament sunt puse cap la cap și cusute, dar nu cu ață, ci cu fire mult mai rezistente, obținute din tendoane de vită.  Păstrat în condiții bune, un sul de Tora poate rezista o mie de ani și chiar mai mult.

Pentru a nu se murdări în timpul cititului, sulul de Tora nu este atins cu mâna, ci cu un arătător, numit yad („mână”), făcut de obicei din argint.

Un alt aspect al muncii scribului este restaurarea unor manuscrise deteriorate.  Dacă scrierea s-a șters, ea poate fi refăcută, sau o foaie poate fi înlocuită cu una nouă.  Dacă pergamentul s-a rupt, el poate fi cusut cu fire din tendon.  Nu este numai muncă de scrib, ci și de restaurator de antichități.

Timp de secole în meseria de scrib au lucrat numai bărbați, dar în ultima vreme, în curentul reformist au apărut și femei.  Se vor găsi oare printre cititori unii interesați să se reprofileze?…

Hava Oren

Bibliografie:

https://www.sofer.co.uk/

Acest articol a fost verificat și corectat de rabinul Rafael Shaffer.