Scriu aceste rânduri în ziua aniversării a 51 ani de existență a mea ca cetățean israelian. Emigrarea noastră a avut loc în ”celebra” seară Okamoto, în care trei teroriști ai așa-zisei Armate Roșii Japoneze au ucis 27 israelieni și străini pe aeroportul din Lod (azi Ben Gurion).

Noi plecaserăm spre centrul de absorbție din Karmiel (nordul țării) cu 15 minute înainte de începerea măcelului, despre care am aflat pe drum de la șoferul de taxi care, jumătate vorbind și jumătate mimând, ne-a povestit ce auzise la radioul mașinii că se întâmplă acolo unde noi fuseserăm doar cu o oră înainte. Am schimbat priviri îngrijorate cu soția mea și ne-am spus că am intrat într-o poveste din care nimeni nu știe cum se poate ieși.

A doua zi de dimineață, după prima noapte petrecută pe pământul Țării Sfinte, ne-am trezit într-un cumplit zgomot de avioane care zburau chiar deasupra capetelor noastre. Pentru noi era clar: suntem în război! Ne-am zis: acesta e răspunsul Israelului la atacul de aseară. Totul părea logic, iar explicațiile funcționarului centrului de absorbție, că așa trec avioanele ”la noi”, adică nu era nimic neobișnuit, nu m-au abătut de la ideea că ne începem viața cea nouă cu o conflagrație militară de amploare.

Și iată prima ”surpriză” a noului cetățean israelian: într-adevăr, războiul a sosit, așa cum îl întrevăzusem, dar cu 17 luni mai târziu – Războiul de Yom Kippur, din octombrie 1973, care a lăsat în urma lui peste 3000 familii israeliene îndoliate, dar care a fost și sursa celei de a doua surprize pe care doresc s-o povestesc.

Războiul de Yom Kippur a fost urmat de un război de uzură pe Platoul Golan, ocupat de forțele israeliene în războiul din 1967, motivul intrării Siriei în războiul din 1973 fiind tocmai recuperarea teritoriului pierdut în urmă cu șase ani.

Acest mini-război, cu atacuri de ambele părți, dar având un caracter pur static (de tipul celui ucrainean din zilele acestea), nu făcea decât să mențină o permanentă stare de tensiune, mai ales că la mijloc era celebrul munte Hermon, aflat la granița dintre Siria și Liban, cel mai înalt munte din regiune, peste 2800 metri, acoperit de zăpadă, și ”populat” de armata israeliană în patru buncăre, cel central fiind cel mai apropiat de teritoriul Platoului Golan. Acolo, pe munte, se duceau lupte, se murea, erau răniți, și în plus Israelul pregătea reocuparea vârfului, unde se găseau trupe siriene care bombardau întreaga regiune.

Inutil a menționa faptul că trupele israeliene includeau un mare număr de cadre medicale, mai ales felceri, dar și medici, cel puțin unul în fiecare din cele patru buncăre.

Și așa se face că proaspătul cetățean israelian, aflat în țară de mai puțin de doi ani, a fost recrutat ca medic militar. Era o situație absurdă, pentru că el cu greu se descurca în limba ebraică, și mai greu în engleză, medicină știa doar cât să se numească doctor, iar anestezie și terapie intensivă de-abia ”gustase” din ceea ce se făcea în acei ani în Israel. În plus, experiența sa militară era practic nulă, rezumându-se la cinci gloanțe pe care le trăsese la școala de ofițeri de la Chișoda, un minuscul sat aflat la 5 km de Timișoara.

Plasarea mea în buncărul central al muntelui Hermon (foarte bine apărat) părea o decizie logică. Ce aveam de făcut (îmi spuneam eu) decât să împart optalgin (echivalentul algocalminului românesc) soldaților cu dureri de spate sau de dinți și antibiotice celor cu febră?

Și acum surpriza. La întoarcerea dintr-una din scurtele permisii, comandantul trupelor de pe Platou mă anunță că preiau funcția de ”coordonator” militar al muntelui! Nimeni nu m-a întrebat dacă știu ce am de făcut în această nouă calitate, nimeni nu s-a interesat dacă știu să vorbesc pe rețeaua de transmisie folosind coduri. Am primit ”cadou” o ambulanță și un șofer, nou venit și el, care poseda ebraica ceva mai slab decât mine, și… la drum!

Sarcinile mele erau clare: ziua să aprovizionez cele patru buncăre cu echipament medical, să verific situația cabinetelor medicale din buncăre, să cobor de pe munte medicul care primise câteva zile libere și să-l înlocuiesc cu un altul. Iar nopțile erau dedicate transportului răniților loviți de obuze spre spitalul cel mai apropiat, pentru că toate cele de mai sus se petreceau între (sau în timpul!) unui bombardament sirian, aproape totdeauna nocturn, uneori ”spontan” și rapid, alteori vreme de ore în șir.

Această surpriză, care pe parcurs a inclus și participarea la recucerirea piscului și chiar ”vizita” de neuitat la buncărul nr. 5, aflat pe pisc, la 2814 metri, (însoțindu-l pe celebrul ministru de război Moșe Dayan) îmi va rămâne în memorie chiar dacă distinsul Alois (adică Dr. Alzheimer) mă va vizita cândva în viitor.

Și atunci e de mirare că tânărul emigrant s-a simțit obligat să pună pe hârtie (bineînțeles în românește), în fiecare noapte, tot ce i se întâmplase în cursul zilei? Așa a ieșit la lumina zilei volumul intitulat Jurnalul unui pașnic războinic publicat patruzeci (40!) de ani mai târziu în editura bucureșteană Hasefer și tradus apoi în ebraică.

Au trecut ani, aproape un deceniu și jumătate. Între timp nimic nou, doar ici și colo câte o mică dispută militară, un război în Liban (am fost și acolo!), atacuri teroriste din când în când, dar destul de des, practic nimic deosebit, viața de toate zilele ale unei țări aflate prin definiție și tot timpul, între două războaie.

În această atmosferă pseudo pașnică am fost chemat din nou ”sub drapel”, dar de data asta în domeniul pe care îl posedam deja mult mai serios decât arta războiului modern, și anume meseria mea de medic ATI. Mi se propunea să părăsesc Haifa cea pitorească, cu mare și munte, ca la San Francisco, cu un mic metro (cam 1/100.000 din metroul newyorkez), dar mai ales cu toată familia mea aflată în nordul țării, și să mă stabilesc la Beer Șeva, un oraș pe care-l văzusem numai noaptea, (sic!) în călătoriile noastre bianuale spre Marea Moartă și Eilat. (A propos, de ce călătoream noaptea? Ca să apucăm răsăritul soarelui pe Marea Roșie și să luăm primul contact cu superba apă albăstruie a golfului, o culoare pe care apa de acolo o primește doar dis-de-dimineață. Orașul în sine nu ne interesa deloc.)

Ce știam despre Beer Șeva? Foarte puțin, doar că era capitala deșertului Neghev, adică mi se propunea să lucrez și să trăiesc într-o regiune cu temperaturi peste 40^o (la umbră, dar cum spunea un vestit crainic israelian de televiziune: „dacă-i așa, vă propun să nu stăm la umbră!!”) și în loc să mă trezesc dimineața cu peisajul permanent înverzit al muntelui Carmel, să trebuiască să mă obișnuiesc cu furtunile de nisip de care se vorbea atât de des la radio.

Nu, nu-l voi plictisi pe cititor cu amănuntele dezbaterilor de acasă până la luarea deciziei de a strânge mai multe informații despre tot și toate, prin urmare câteva vizite în orașul și regiunea (și spitalul) care trebuiau să devină parte integrantă din viața noastră, sau noi parte integrantă din viața de acolo.

Și acum, iată ce de a treia (și ultima!) surpriză de care doresc să mă ocup în aceste rânduri.

Neghevul cuprinde 55% din suprafața ”clasică” a Israelului, dar numai 8% din populație, evrei și beduini. Despre Neghev s-au scris tomuri și s-au făcut filme, dar azi ajunge o privire superficială asupra acestui teritoriu pentru a înțelege că nu e vorba de deșert. Pentru cel dispus să se plimbe prin regiune, surpriza (chiar și acum 40 ani, dar mai ales azi) e totală. Da, există multe dune de nisip, dar și foarte multe regiuni verzi, ferme agricole, culturi de viță de vie, industrie chimică (a doua ca mărime după cea din Haifa) și o sumedenie de puncte turistice, ceea ce arată cât de înțeleaptă a fost decizia lui Ben Gurion de a se stabili la Sde Boker, un cunoscut kibuț din Neghev, în momentul în care a abandonat politica.

Azi Neghevul a primit numele de ”deșertul verde”, iar una din oazele cele mai plăcute ale regiunii e orășelul în care ne-am stabilit în urmă cu aproape 40 ani, Omer, cu cei 10.000 de locuitori și cu sutele (miile?) de pomi fructiferi, cu o vegetație luxuriantă, cu seri de vară incredibil de plăcute, petrecute pe terasă și cu ciripitul păsărilor care îți punctează trezitul dimineața.

Sunt convins că fiecare om are propria sa listă de surprize de care s-a lovit în decursul existenței sale. Și bineînțeles că pentru fiecare, propriile surprize sunt cele mai interesante și mai palpitante.

Dar cum nepoții mei sunt cei mai frumoși și mai reușiți (aluzie la celebra glumă cum că nu poți arăta pozele nepoților tăi cuiva care are proprii săi nepoți), surprizele mele mi se par cele mai palpitante, iar deșertul ”meu” e cel mai frumos din lume. Cine nu mă crede, nu are decât să vină și să se convingă.

Gabriel Ben Meron