Titlul de mai sus, bine înțeles inspirat din celebra poezie a lui Alexandru Vlahuță, 1907, mi-a fost sugerat de o recentă dispută cu un bun prieten care susținea importanța apariției Organizației Națiunilor Unite (ONU) imediat după cel de al Doilea Război Mondial, aducând ca argument foarte solid hotărârea Adunării Generale din noiembrie 1947 de a recunoaște planul de partiție a Palestinei, deci și dreptul poporului evreu de a avea propriul său stat pe teritoriul administrat de mandatul britanic între anii 1922-1948.

Nu voi intra în amănuntele acelei dispute, în care fiecare încerca să aducă în discuție o mulțime de mărturii care să-i confirme teza, eu bineînțeles arătând că în ziua de azi ONU a devenit o instituție care merită locul 1 pe lista organizațiilor internaționale neputincioase și inutile.

Din câte știu, ONU nu a reușit să prevină nicio conflagrație militară, nu a oprit niciun război și, dacă luăm în considerare retragerea trupelor ONU din peninsula Sinai în 1967, se poate spune pe bună dreptate că organizația mondială e de vină pentru Războiul de Șase Zile între Israel și țările arabe.

Dar nu despre asta doresc să discut aici, despre neputința ONU de a-și impune punctul de vedere în orice conflict pe cale a se declanșa pe undeva pe harta lumii. Ideea care mă conduce e inadmisibilitatea situației în care o instituție cu caracter mondial, în felul ei unică în lume, nu e în stare să-și respecte propria ei constituție (așa-numitul UN charter)!

Iată, în traducerea mea, două paragrafe ale acestui document, care stă la baza întregii sale activități:

Articolul 4 din ”Scopuri și principii”: ”Toți membrii se vor abține în relațiile lor internaționale de a amenința sau a folosi forța împotriva integrității teritoriale ori împotriva independenței politice a oricărui alt stat și a acționa într-o manieră care e inconsistentă cu Scopurile Națiunilor Unite”.

Articolul 6 din ”Calitatea de membru (Membership): Un membru al Națiunilor Unite care a violat în mod persistent Principiile incluse în acastă Cartă poate fi exclus din Organizație de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate”.

Nu-mi amintesc de vreo decizie de acest fel în trecut, deși în anii îndelungați de la înființarea ONU, principiile sale au fost violate de nenumărate ori. De fiecare dată, ca în cazul Irakului lui Sadam Husein care a invadat Kuweitul, sau al Rusiei care a invadat sudul Osetiei și Abhaziei georgiene, a avut loc o ocupație militară, populația civilă a suferit, fără a fi însă distrusă, nimicită. Cu alte cuvinte, în toate aceste exemple folosirea forței împotriva unui alt stat a avut ca urmare ”numai” ocupația de facto, inclusiv suferințele populației civile.

Ba mai mult, îndrăznesc să declar că, după părerea mea, când Hitler a ocupat Polonia în anul 1939, intenția lui nu era să extermine poporul polonez (era prea ocupat cu exterminarea altui popor!), ci ”doar” să-l transforme într-un popor de sclavi.

Ei bine, cazul pe care doresc să-l descriu aici, foarte bine cunoscut celui care se interesează de ce se mai întâmplă în lume, e cu totul diferit.

E vorba de un stat, membru al ONU, al căror conducători declară tot timpul și în toate mijloacele de comunicații, cum că scopul său este de a distruge un alt stat membru al instituției mondiale, și bineînțeles, dispariția – sub o formă sau alta – a populației acestuia.

Da, ați ghicit, e vorba de Iran, Iranul de azi, Iranul ultimelor 6-7 decenii.

Politica iraniană include, ca punct principal, distrugerea Israelului.

Voi aduce doar câteva exemple, dintr-un noian de citate care pot fi găsite de oricine care se ajută de prietenul nostru comun, Dr. Google.

Ayatolah Khomeini, liderul suprem al Iranului: ”Israelul e o entitate ilegală… Opinia noastră privitor la Palestina e clară și evidentă. Noi credem că soluția e distrugerea regimului israelian. Nu spuneți că nu se poate; nu există în lume o asemenea situație, nu se poate. Toți munții înalți care împiedică mișcarea populației pot fi mișcați din loc”.

Lotfollah Dezhkam, reprezentantul lui Khomeini: ”ceea ce e important e distrugerea regimului sionist”.

Mahmud Ahmadinejad, fostul președinte al Iranului, a cerut în anul 2005 distrugerea Israelului, citându-l pe Ayatollah Khomeini, fondatorul Iranului de azi: ”regimul ocupant al Ierusalimului trebuie șters din memoria timpului”.

Toate procesiunile oficiale organizate de regimul de la Teheran sunt obligate să poarte pancarte: Moarte Israelului.

O precizare: în toate discursurile împotriva Israelului, liderii iranieni declară că nu sunt antisemiți, ci doar antisioniști și ei doresc numai restabilirea drepturilor palestiniene asupra Palestinei, de parcă există vreun dubiu cu privire la soarta populației evreiești într-o viitoare Palestină arabă.

Și toate cele de mai sus se întâmplă, se scriu și se spun în absența oricărei reacții ONU, care nu-și respectă propria sa constituție / cartă.

A nu se uita, ONU a dovedit că nu poate ”înghiți” Israelul, și asta nu o dată. A asimilat sionismul cu rasism și în ultimii opt ani Adunarea Generală a votat 140 rezoluții împotriva Israelului, față de numai 68 împotriva tuturor celorlalte state membre la un loc. De aceea pasivitatea ONU față de amenințările Iranului nu surprinde pe nimeni.

Dacă totul s-ar rezuma la vorbe și intenții, situația descrisă n-ar merita nici măcar două fraze puse pe hârtie. De mai bine de două mii de ani se rostesc asemenea vorbe, de vreo 75 se lansează în eter amenințări împotriva statului evreu, și așa cum există vaccin anti-covid, la fel există și un soi de imunitate împotriva otrăvii exprimate prin viu grai și în scris.

Și apoi, de când are Israelul nevoie de sprijinul și apărarea Națiunilor Unite?!

Problema, însă, e cu totul alta.

De câțiva ani buni Iranul înarmează și subvenționează toate organizațiile anti-israeliene din jur: Hezbollah în Liban, Jihad și Hamas în Gaza și toate grupările teroriste din teritoriile deținute de Israel de la Războiul de Șase Zile.

Pentru cine urmărește știrile, situația e clară. Granițele Israelului se împart în două categorii: cele cu țări cu care s-a semnat un acord de pace și cele cu țări/teritorii inamice, care se bucură de tot ce le poate acorda Iranul.

Planul e clar: într-o bună zi Israelul va fi atacat din toate părțile și toți atacatorii, fără excepție, vor fi cei care acum sunt susținuți moral și material de autoritățile iraniene.

Nu, nu am soluții, sunt convins că nimeni nu se așteaptă ca aceste rânduri să se încheie cu propuneri clare de rezolvare a pericolului în care se află Israelul. Din fericire, are cine să caute și să găsească soluții. Am scris aceste rânduri, conștient că cititorii cunosc situația cel puțin la fel de bine ca mine.

Și atunci de ce am făcut-o?!

Din două motive.

În primul rând, ori de câte ori aud vorbindu-se de ONU am nevoie de un antiemetic puternic care să-mi ușureze starea de spirit.

Și apoi, pentru că tăcerea înseamnă resemnare, pasivitate, iar secolul trecut a dovedit cu prisosință că cel care închide ochii și crede că realitatea e ceea ce ar vreael, liniștindu-se cu wishful thinking, până la urmă o pățește.

Gabriel Ben Meron