Tel Aviv – Cluj cu Turkish Airlines din păcate nu era o cursă directă, avea o escală de două ore la Istanbul. „Nu e o tragedie”, mi-am zis. „Aerogara de la Istanbul e una dintre cele mai frumoase din Europa, cu multe restaurante, cofetării și magazine cu marfă specific turcească. Beau o cafea și-am plecat spre orașul meu natal.”

Nu a fost să fie așa. Avionul spre Cluj avea o întârziere de șase ore! Era ora unu noaptea, nu aveam posibilitatea să trag o raită prin oraș, nici la hotelul din aeroport nu mai erau locuri. După două cafele și niscaiva knafe, mi-am căutat un loc mai comod în așteptarea zborului – oricum poarta de plecare a avionului se anunța doar cu o oră înainte de decolare. Am găsit un loc confortabil într-un fotoliu, alături de care era și o canapea circulară compusă din mai multe piese, ocupate din păcate de cei care sosiseră înaintea mea în aeroport. M-am așezat și mi-am scos cartea, cu intenția de a-mi omorî timpul citind. Citeam o carte interesantă de Daniel Silva, cunoscut pentru romanele lui de spionaj. Acțiunea se petrecea în parte în aeroporturi, cu alte cuvinte era cartea potrivită pentru locul potrivit. Mi-am pus ochelarii, am deschis cartea, dar înainte de a începe, am aruncat o privire spre oamenii din jur.

Vizavi de mine era întins un cuplu de vârstă medie. Au schimbat între ei câteva cuvinte în limba sârbă sau croată, și-au pus ceva sub cap și au închis ochii. Alături de ei ședea un musulman îmbrăcat în thawb. Nu avea bagaje de mână, veșmântul lui avea un singur buzunar în care era un pix și un celular. În mână avea o cărticică, probabil un Coran, din care citea. „O fi vreun pelerin în drum spre Mecca”, mi-am spus. În dreapta pelerinului, un om cu înfățișare asiatică se distra cu un joc pe o tabletă, emițând din când în când, în surdină, e drept, niște sunete de satisfacție. Alături de mine era o tânără care citea o carte electronică. Ea vorbea limba engleză cu un ușor accent și după înfățișare părea originară dintr-o țară scandinavă. Vecinul fetei nordice era un preot ortodox care adormise cu capul sprijinit pe speteaza canapelei, dar fără a-și deranja vecinii. Ultimul loc era ocupat de un domn elegant, într-un sacou bleumarin, pantaloni gri, cămașă albă și cravată. S-a uitat curios în jur, apoi a scos o carte din servietă și a început să citească. Dar după câteva minute și-a scos sacoul, cravata și pantofii, servieta și-a pus-o sub cap, picioarele pe speteaza fotoliului și a adormit.

Am încercat să citesc, dar n-am reușit. Sârbo-croatul din stânga mea a început să sforăie molto vivace, trezind câțiva oameni din jur. Soția lui l-a întors cu blândețe pe o parte, după care s-a așternut din nou liniștea. Am închis cartea gândindu-mă la diversitatea lumii. Eram înconjurat de oameni de pe tot globul, adunați pe aeroportul din Istanbul, de la intersecția continentelor. Încercam să-mi imaginezi unde călătoresc vecinii mei. După numărul mare de bagaje de mână, perechea din Balcani probabil mergea în America. Pe domnul elegant mi-l imaginam zburând spre Londra, se părea că preotul ortodox mă va însoți la Cluj. Omul în robă avea o destinație clară: Mecca. În schimb omul cu înfățișare asiatică și fata de origine nordică călătoreau spre destinații pe care nu puteam să le deduc.

Era abia ora patru, mai aveam o oră jumătate până la anunțarea porții de îmbarcare. Am închis ochii în speranța să dorm puțin, dar megafoanele m-au trezit. Omul în robă s-a grăbit fericit spre îmbarcare, sosise cursa pentru Mecca. Domnul elegant a îmbrăcat din nou sacoul, și-a legat cravata cu un nod imens care nu-mi plăcea deloc, a scos din geantă un măr roșu, l-a mâncat tacticos, după care m-a salutat politicos din cap și a plecat. Se anunțase avionul pentru Londra. Doamna sârbo-croată a scos și ea un măr verde dintr-o plasă, l-a șters tandru cu un șervețel și l-a consumat cu poftă.

„Oare de ce nu mi-am adus și eu un măr?” m-am întrebat. Doamna din Balcani mi-a surprins privirea lacomă și mi-a oferit un măr. Nu puteam să refuz. I-am mulțumit, după care fata nordică din dreapta mea s-a ridicat – sosise avionul pentru Amsterdam. La plecare mi-a făcut semn cu mâna. I-am urat cu invidie „Drum bun”. Am ațipit. M-am trezit brusc. Era ora șase, ora îmbarcării. Lângă mine mai rămăsese doar perechea sârbo-croată.

– Dobro jutro, le-am urat în puțina sârba care o știu. Mi-au mulțumit și mi-au urat drum bun. M-am uitat încă o dată la canapeaua pe care mi-am petrecut noaptea, spunându-i:

– Mulțumesc mult, Istanbul, pentru găzduire!

Andrei Schwartz

09/07/2023