E suficient să aruncăm o privire supra portretului Rosei Valland ca să ne mirăm: o femeie aparent atât de comună, de nesemnificativă, era expertă în istoria artei??  Tocmai pentru că părea doar o biată secretară, a putut să aducă un serviciu enorm culturii europene și, în cuvintele ei, „să salveze o mică parte din frumusețea lumii”.  Dar să începem cu începutul.

Rose Valland (1898 – 1980) era o fată simplă de la țară, dar extrem de talentată și de harnică, avea o memorie fenomenală și o dorință nestăpânită de a învăța.  A făcut întâi școala pedagogică, devenind învățătoare – una din puținele cariere deschise pe atunci femeilor, mai ales celor sărace.  Cu ajutorul unor burse a devenit întâi profesoară de desen la liceu, apoi a obținut un doctorat în istoria artelor la Paris.  Și-ar fi dorit un post de conservatoare la unul din marile muzee, dar în 1931 a fost primită numai ca să ajute benevol.  Cum trebuia să-și câștige pâinea, lucra dimineața ca învățătoare și în orele libere lucra la Muzeul Jeu de Paume.  Nu s-a căsătorit niciodată.

Pavilionul Jeu de Paume, construit ca sală de sport pentru Napoleon al III-lea (jeu de paume era o formă veche de tenis), a fost transformat ulterior în galerie de artă modernă.  Cu toate că nu primea salariu, Rose se ocupa de conservare și restaurare, organiza expoziții, ținea evidența de zi cu zi.

După victoria din Primul Război Mondial și mai ales după investițiile uriașe făcute în Linia Maginot, guvernul francez se simțea în siguranță.  Mai puțin în siguranță se simțea directorul muzeelor naționale, Jacques Jaujard.  Auzise ce se petrecea în Germania: capii naziști se serveau fără rușine din colecțiile muzeelor, arta modernă care nu era pe placul regimului era declarată „degenerată” și vândută în străinătate sau chiar distrusă.  În 1938 el a decis să închidă Luvrul și galeriile alăturate (Jeu de Paume și Orangerie) și să pună la adăpost patrimoniul cultural aflat în grija lui.  Și Rose a ajutat la evacuarea muzeului Jeu de Paume.  Practic întreaga colecție a fost ambalată în lăzi și ascunsă în provincie.  În clădirea muzeului Jeu de Paume a rămas numai ea, ca administratoare.

În 14 iunie 1940 Parisul a fost ocupat și foarte curând a început deportarea evreilor și adunarea „bunurilor abandonate”.  De fapt nu numai evreii au fost prădați, ci și francmasonii, francezii fugiți și, în general, oricine era considerat dușman al regimului, dar naziștii nu se dădeau înapoi nici de la prada obiectelor din muzee și din biserici.

Echipa Reichsleiter Rosenberg (ERR), însărcinată cu prada operelor de artă, și-a stabilit cartierul general în clădirea muzeului Jeu de Paume și imediat au început să vină camioane încărcate cu opere de artă, dar și mobilier, covoare, piane, cărți…  Erau cantități fantastice.  Numai din iunie până în octombrie s-au adunat peste 400 de lăzi cu opere de artă!  Tablourile erau îngrămădite peste tot.  Unele au fost pur și simplu călcate în picioare, dar ordinul era ca totul să meargă cu viteza maximă.  Obiectele erau triate și cele fără o valoare deosebită erau trimise în Germania și împărțite populației. 

Din când în când venea în inspecție mareșalul Göring, cunoscut amator de artă și colecționar.  Operele cele mai importante erau păstrate pentru Muzeul Führer-ului, care urma să se construiască la Linz (Austria); el și-a ales tablouri de Van Gogh, Renoir, Matisse etc., pe când subalternii lui și-au pus deoparte argintărie și bijuterii, că doar „cine împarte, parte-și face”.

Poate că toate comorile adunate la Jeu de Paume ar fi dispărut fără urmă dar…  Nemții aveau nevoie de o secretară localnică să răspundă la telefon, să cheme un electrician sau un instalator, și au păstrat-o pe Rose.  Părea atât de ștearsă, încât nimănui nu-i trecea prin minte că era specialistă în domeniu și mai înțelegea și germana…  Au pus-o chiar să ajute la catalogarea operelor de artă!  Ea trăgea cu urechea la discuțiile din jur, seara aduna ciornele și copiile de prin coșurile de gunoi, îi trăgea de limbă pe șoferi și pe paznici, întocmea pe ascuns liste și i le ducea lui Jaujard, la Luvru, fără a trezi bănuieli, Jaujard era doar șeful ei și erau „vizite de serviciu”.  În însemnările ei figura descrierea operelor furate, uneori chiar numele proprietarului, informații despre camioanele și trenurile care urmau să le transporte, adresele depozitelor din Germania unde erau trimise, vizitele demnitarilor germani și ce a luat fiecare.  Și pentru că avea cunoștințe vaste, recunoștea dintr-o privire aproape fiecare tablou și notițele ei erau de o valoare inestimabilă.  Pe măsură ce războiul se apropia de sfârșit, ocupanții erau mai nervoși și mai neatenți.  În fiecare seară, Rose „împrumuta” negative pe care le developa acasă și uneori chiar dosare întregi, ascunse sub palton, pe care le copia în timpul nopții. 

Jaujard, care avea legături cu luptătorii Rezistenței, le transmitea informațiile, pentru ca nu cumva să distrugă din greșeală opere valoroase în timpul acțiunilor de sabotaj.  În august 1944 ea l-a informat pe Jaujard despre ultimul tren care urma să plece spre Germania cu aproape 1000 de capodopere: Cézanne, Degas, Gauguin, Picasso…  Rezistența a reușit să-l oprească până la sosirea aliaților.  Paznicii germani s-au predat.  Locotenentul Alexandre Rosenberg din armata franceză liberă a deschis una dintre lăzi și a rămas… tablou!  Înăuntru erau picturi care aparținuseră tatălui său!!  (Paul Rosenberg fusese unul dintre marii negustori de artă ai vremii sale, agentul lui Picasso, Braque și Matisse.)  Numai în acest tren „biata secretară” a salvat mai multe capodopere decât alți muzeografi au îngrijit într-o viață întreagă!

În timpul războiului, naziștii jefuiseră cca. 20% din arta europeană!  Americanii au trimis în Europa o mică echipă de specialiști, vestiții Monuments Men, ca să caute și să restituie comorile dispărute.  Șeful ei, James Rorimer, nici nu știa de unde să înceapă. El s-a sfătuit întâi de toate cu Jacques Jaujard, directorul Luvrului.  Bineînțeles că acesta i-a recomandat să ia legătura cu Rose Valland.

                                 

La început, James Rorimer, la fel ca alții înaintea lui, nu a prea luat-o în serios. Muzeul Jeu de Paume, care era din nou gol, doar cu Rose Valland ca administratoare, a devenit de data aceasta centrul de operațiuni al Monuments Men.  Dar Rose nu prea avea încredere nici în noii „stăpâni”, mai ales că și unii soldați americani își însușeau opere de artă ca „suveniruri”.  Într-o zi Rorimer a găsit câteva tablouri într-o bază militară americană, le-a confiscat și le-a adus la Jeu de Paume pentru a fi restituite.  Abia atunci Rose s-a convins că el era de bună credință.  În martie 1945 l-a invitat în locuința ei ca să-i arate „colecția”.  Lui Rorimer nu-i venea să-și creadă ochilor!  Erau liste de opere jefuite, chitanțe, documente de transport, notițe scrise în grabă… Erau și teancuri de fotografii (două dintre ele apar chiar în acest articol), unde puteau fi recunoscuți Göring, istoricul de artă Bruno Lohse care evalua operele furate, comandantul german al depozitului de artă din clădirea Jeu de Paume… 

Rorimer tocmai primise ordinul să plece în Germania, să încerce să recupereze tezaurul jefuit – și trebuia să se grăbească, nu ar fi fost prima oară ca naziștii să distrugă cu bună știință opere valoroase.  Cu ajutorul Rosei, cel puțin știa ce avea de făcut și unde să caute.  Iar Rose s-a prezentat ca voluntar în armata franceză și după câteva zile i s-a alăturat și ea.

Întâi au lucrat la castelul Neuschwanstein din Bavaria, unde Rose știa că se păstrau operele cele mai dragi lui Hitler.  Ce au găsit nu poate fi descris în cuvinte.  O sală cu 1300 de picturi furate dintr-un muzeu din Bavaria, alta cu statui romane sau bijuterii din Renaștere…  Mai mult, au găsit fotografii, cartoteci, cataloage etc. cu ajutorul cărora au fost recuperate mii și mii de opere de artă jefuite nu numai din Franța, ci din întreaga Europă.

Lucrând împreună cu americanii, ea a ajutat și la descoperirea altor ascunzători, cea mai importantă fiind mina de sare din Altaussee, Austria, unde au găsit Altarul mielului mistic al lui Van Eyck, Madonna din Bruges a lui Michelangelo, Astrologul lui Vermeer, opere ale lui Botticelli, El Greco, Raphael, și câte și mai câte…  Au găsit și ascunzătoarea unde Göring își păstra tezaurul jefuit și ea a depus mărturie la Procesul de la Nürnberg pentru ca Göring să-și primească pedeapsa.  Numai din castelul Neuschwanstein, Rose a supravegheat returnarea în Franța a 1400 de lăzi cu 20.000 de opere de artă!  Ele au ajuns… tot la Jeu de Paume, de unde, pe cât posibil, au fost returnate foștilor proprietari.

Acțiunea din Germania a continuat până la sfârșitul anului 1951, când the Monuments Men s-au întors în SUA, iar Rose a primit, în sfârșit, un post de conservatoare la Luvru – cu salariu!  În anii 1950-1960 a fost foarte admirată, Franța i-a decernat Legiunea de Onoare, a fost decorată și în SUA și RFG.  Povestea trenului oprit de Rezistența franceză a fost ecranizată (Trenul, 1964, cu Burt Lancaster și Jeanne Moreau.)  Dar cu timpul Rose a fost dată uitării și moartea ei, în 1980, a trecut practic neobservată.

Interesul s-a trezit din nou în 1994, odată cu publicarea cărții The Rape of Europa (Jefuirea Europei) de Lynn Nicholas, despre jaful de artă al naziștilor.  A urmat un documentar pe aceeași temă și filmul artistic The Monuments Men, precum și mai multe romane – eu am aflat povestea din romanul Pictures at an Exhibition (Tablouri dintr-o expoziție) de Sara Houghteling.  În 2005 s-a pus și o placă memorială pe peretele muzeului Jeu de Paume.

***

S-ar putea crede că returnarea operelor de artă jefuite s-a încheiat demult, dar nu este deloc așa.  Pentru cele din muzee era simplu, existau documente și se știa exact ce operă cui aparţine, dar cu colecțiile particulare era mult mai complicat.  Uneori nici nu mai existau moștenitori.  Operele au fost depuse prin muzee, listele Rosei Valland au fost publicate și când cineva găsea o operă de artă la care ar avea drept de proprietate, trebuia să facă o cerere, să-și dovedească dreptul și atunci opera era returnată.  Acest proces continuă și astăzi.

Un caz interesant a fost cel al unei Madonne italiene din secolului al XIV-lea care aparținuse bancherului evreu din Transilvania Richard Soepkez.  Casa lui de pe Riviera a fost jefuită de naziști, tabloul a ajuns la Jeu de Paume, apoi în Germania.  Cu ajutorul Rosei Valland, tabloul a fost găsit și readus în Franța în 1947, dar cum nimeni nu știa al cui este, a fost depozitat întâi la Luvru, apoi la muzeul de artă din Troyes.  Cu totul întâmplător, nepotul lui Soepkez, Ion Florescu, l-a găsit pe internet și în 2010 a depus cererea.  În 2014, cu ocazia premierei filmului The Monuments Men, a avut loc o ceremonie în care ministrul francez al culturii a restituit trei tablouri, printre care și acesta.

Bibliografie:

59. Women At War BONUS: The Witness (Rose Valland)

https://www.widewalls.ch/magazine/paul-rosenberg

https://plone.unige.ch/art-adr/cases-affaires/trois-tableaux-spolies-2013-heritiers-oppenheimer-van-doorn-soepkez-et-france/case-note-2013-three-looted-paintings-2013-heirs-oppenheimer-van-doorn-soepkez-and-france/view

Hava Oren