Aș dori să vă propun o expediție prin propriile sălbăticii emoționale. Un safari spiritual și sonor. Eu unul m-am simțit mereu profund cutremurat de puterea muzicii și am petrecut nenumărate clipe meditând asupra motivelor pentru care o audiție muzicală activă, participativă, ne poate „nețărmuri” într-o asemenea măsură încât însuși timpul se dizolvă pentru noi, ca să nu mai vorbesc despre spațiile imposibile și vaste care ni se deschid pe sub pleoape, iscate de sunetul bine temperat. Am fost avertizat de-a lungul anilor că această pasiune se va știrbi pentru mine cu vârsta, că fiorul acela va veni mai rar și mai anemic, dar mă consider nu doar norocos ci și foarte încăpățânat. Și mai cred și că oricine poate intra în acel spațiu mental calm, din care să poată asculta cu toată ființa. E ceva copilăresc în acel proces, o deschidere nemijlocită spre aventura unei experiențe. Așa că vă invit alături de mine într-o astfel de aventură.

O călătorie ca aceasta se petrece totodată de ambele părți ale pleoapelor. Pe dinafară este harta – povestea pe care o urmărim, toiagul de care ne sprijinim, lumea pe care o locuim. Pe dinăuntru este teritoriul – copleșitor, șocant de străin și de sălbatic, un desiș răcoros în care zburdă toate simțurile, descătușate.

Ca o mică paranteză, aș dori să precizez că am avut dintotdeauna o sensibilitate deosebită pentru lucrări muzicale triste, întunecate, furtunoase, bizare chiar, iar aceste gusturi au provocat nu arareori și nu fără umor, mirare între părinții, iar mai apoi prietenii mei. Așadar, lucrarea pe care o propun astăzi este un exemplu excelent de frumusețe uluitoare pusă în slujba explorării unor melancolii abisale. Dar eu cred în catharsis – eliberarea de sub greutatea zdrobitoare a tragediei prin artă, prin puterea aceasta formidabilă a ființei umane de a trăi ceva prin intermediul poveștii spuse de un altul, de a învăța, spontan, să simtă pentru și alături de *celălalt*. Primind în noi amărăciunea *celuilalt*, ne putem elibera de propria noastră amărăciune.

Henryk Górecki

Începem așadar cu Simfonia a 3-a, opus 36, a lui Henryk Górecki, o lucrare scrisă de compozitorul polonez la Katowice, la sfârșitul anului 1976,  cu subtitlul Simfonia Cântecelor de Amărăciune. Ea devine una dintre cele mai de succes lucrări ale muzicii clasice contemporane abia în anul 1992, odată cu lansarea unei înregistrări a London Sinfonietta, cu soprana Dawn Upshaw, sub bagheta dirijorului David Zinman, care s-a vândut până în prezent în mai mult de un milion de exemplare, spulberând orice fel de așteptări din partea unui disc de muzică clasică.

Górecki realizase o tranziție triumfătoare din teritoriile abstracte ale serialismului disonant, înspre un nou continent muzical, abia descoperit și locuit până atunci de un număr foarte mic de compozitori – Alan Hovhaness, Arvo Pärt și Sir John Tavener. În acest spațiu muzical se realizează o sinteză între lucirile reci ale serialismului și minimalismului din muzica clasică a anilor 60 pe de o parte și emoția spirituală profundă și simplitatea limbajului muzical din perioada Evului Mediu, pe de altă parte. Temele predilecte ale acestor compozitori sunt de inspirație religioasă, sau cel puțin poartă un dialog fecund cu imagistica și tradițiile muzicale religioase ale creștinătății europene, aplecându-se însă asupra acestor idei cu un instrumentar modern. Simbioza astfel creată duce la un limbaj muzical meditativ, în care idei simple sunt îmbinate în moduri atât de ingenioase și de autentice încât clădesc edificii complexe și impresionante, asemeni unor catedrale gotice. Solemnitatea și patosul își găsesc frecvențe și forme în care pot rezona împreună în aceste compoziții reprezentând o sinteză veritabilă.

În contextul operei de până atunci a lui Górecki, Simfonia a 3-a este o explozie nemaiîntâlnită de emoție, o rupere a zăgazurilor, reprezintă în mod foarte concret realizarea acestei sinteze, cu întreaga descătușare a energiei creative pe care o poate aduce o astfel de revelație. Nu este de mirare așadar faptul că impactul acestei lucrări este atât de profund, atât de asemănător unui trăsnet cu mai multe brațe întinzându-se spre pământ, încât am descoperit până acum trei mari artiști din zone foarte diferite ale constelațiilor muzicale, care au încasat din plin acest trăsnet și care l-au recanalizat, adăugându-și propria esență, propriul talent, la propagarea acestei energii cutremurătoare.

Fiindcă simfonia – această sămânță de fulger – are trei părți, vă propun ca pe parcursul acestei audiții să călătorim prin cele trei teritorii diferite deschise publicului de acești trei artiști, să privim așadar simfonia lui Górecki printr-un soi de caleidoscop – întâi, prin lentila lui Beth Gibbons, vocalista cu statut legendar al trupei Portishead, trupă care a constituit în anii 90 un prim vlăstar al unui nou gen muzical – trip-hop. Apoi, rotim caleidoscopul și ajungem la perspectiva Lisei Gerrard, membră fondatoare a trupei Dead Can Dance, cunoscută publicului larg în urma coloanei sonore de neuitat realizate pentru filmul Gladiatorul. Și nu în ultimul rând, pentru partea a treia a simfoniei, ne vom opri în stepa aspră străbătută de viziunile muzicale ale lui Colin Stetson, unul dintre cei mai interesanți saxofoniști ai ultimelor decenii, un impresionant compozitor de muzică de film și, la rândul său, un adevărat pionier muzical. În substratul fiecăruia dintre aceste tărâmuri de explorat se întinde, vital, miceliul electric răspândit de Górecki, fiecare din aceste trei perspective îi tratează lucrarea cu respect și cu asumare deplină, cresc pe oasele ei ca niște măști și, tot ca niște măști, ne permit uneori să vedem și să simțim mai mult decât chipul nealterat.

Beth Gibbons

Am ales să ilustrez prima parte a Simfoniei a 3-a a lui Górecki prin intermediul interpretării lui Beth Gibbons, dintr-un motiv foarte bun – nici o voce contemporană nu mi se pare că transmite amărăciunea mai pregnant decât a ei. Alături de Portishead, vocea ei rezonantă, înaltă, tremurătoare, uneori abrazivă, a aruncat o umbră fecundă asupra imaginarului muzical al anilor 90. Sofisticarea, pasiunea confuză, anxietatea, spleen-ul modern, alienarea, tânjirea după sens și după claritate, le-am simțit pe toate acestea în cântecele ei.

Górecki și-a structurat Simfonia în trei părți, pornind fiecare de la câte un text. Prima parte este inspirată de un cântec popular al secolului 15, din orașul Opole, în sudul Poloniei. Cântecul conține un pasaj în care Fecioara Maria i se adresează fiului său, suferind pe cruce: „O, fiul meu, iubit și ales, împărtășește cu mama ta din ale tale răni…”. Modul în care Górecki transpune această temă este o sondare atât de elegantă și de exhaustivă a posibilităților limbajului muzical și o trasare atât de atentă și delicată a formei amărăciunii arhetipului Mater Dolorosa, încât eu cred sincer că este cu neputință ca o ascultare activă a acestei bucăți muzicale să nu iște o reacție emoțională intensă.

Iar pentru cei dintre noi care găsesc desfătare în identificarea unor citate sau în dezlegarea de semne ascunse, aș dori să vă provoc să găsiți motivul preluat din „Odă Bucuriei” de Beethoven, care se repetă în mod subtil și persistent de-a lungul acestei prime părți a simfoniei, inevitabil precum punctul alb din jumătatea întunecată a simbolului Yin-Yang. Acele câteva note sunt ca o mână caldă și liniștitoare care ghidează ascultătorul la liman prin furtuna îndurerată pe care o dezlănțuie glasul lui Beth Gibbons.

Nu este puțin lucru să dai glas durerii Fecioarei Maria. Vocea lui Beth Gibbons este transparentă aici, un clopot de cleștar vibrând la limita imploziei. Este cât se poate de clar că acesta a fost un proiect de suflet pentru artista britanică, care a depus un efort impresionant de imersiune și studiu pentru această interpretare. Provocarea de a-și însuși textul în original, în limba poloneză, a fost ea însăși substanțială, dar Beth Gibbons dă dovadă de o putere de asumare a subtextului, care transcende limba.

Lisa Gerrard

Și că tot veni vorba de a depăși limitările limbii, cea de-a doua parte a călătoriei noastre ne duce în teritoriile deschise de interpretarea Lisei Gerrard.

Parte din faima artistei australiene se datorează tehnicii sale deosebite de interpretare vocală fără text, numită glosolalia, în cadrul căreia artista improvizează cuvinte și silabisește muzica într-o manieră aproape mistică, similară unei transe. Se aud în melodiile ei rădăcinile cele mai adânci ale limbajului uman, ecourile unei muzici ritualice, preistorice, ale unui limbaj adamic. Vocea ei este mai profundă, partitura fiind adaptată pentru registrul ei mai grav, iar această schimbare mi se pare de maxim efect în partea a doua a simfoniei.

Vedeți dumneavoastră, această a doua parte a lucrării a fost inspirată de o inscripție de pe un perete dintr-o celulă a Gestapoului, în orașul polonez Zakopane. Acum o cochetă stațiune turistică montană în sudul extrem al Poloniei, atunci însă, în septembrie 1944, un spațiu al terorii cumplite, sublimate într-o rugăciune simplă – „O Mamo, nie płacz, nie. Niebios Przeczysta Królowo, Ty zawsze wspieraj mnie – O mamă, nu plânge, nu. Preacinstită Regină a Cerurilor, sprijină-mă mereu.” Aceste cuvinte îi aparțin unei tinere care avea 18 ani atunci când le-a scrijelit pe perete, pe nume Helena Wanda Błażusiakówna și au reprezentat pentru Górecki una din cele mai pregnante instantanee ale puterii sufletului omenesc de a reduce lucrurile la esență. Această rugăciune nu este despre răzbunare, despre chin personal, despre război sau despre nedreptate, ci este despre îndurerare și dragoste, despre dor și despre sfidarea disperării, despre demnitate. Tot astfel, simfonia lui Górecki depășește particularul și pătrunde în arhetip. Istoria ne oferă o puzderie de motive și de contexte potrivite, dar toate victimele acestor puncte de cotitură se pot regăsi în măreția unei singure amărăciuni, profund umane, în spațiul căreia nimeni nu este singur. Observați acel punct alb inevitabil, despre care vorbeam mai sus? Răsare mereu dintre umbre, este îngropat la temelia fiecărei strângeri de inimă pe care ne-o provoacă această muzică profund solicitantă, profund tămăduitoare.

Așa cum Górecki a sublimat amărăciunea cuvintelor care l-au inspirat în limbajul muzicii, tot astfel Lisa Gerrard sublimează însuși limbajul vorbit, până la rotunjimea impecabilă a silabelor muzicale, punându-ne față în față cu natura oricărei limbi – muzica unor silabe recurente, a unor sunete plesnind prin aer într-un anumit ritm, la fel de arbitrare ca oricare alte sunete și totuși nu chiar. Lisa Gerrard cântă cu glasul omenesc așa cum o pasăre cântă din syrinxul ei – da, există comunicare, dar este una necristalizată, fluidă, emoțională într-o manieră mai adânc învelită sub sofisticăriile sufletului omenesc. Așa cum un gângurit/chicotit al unui copil poate comunica mai multe despre veselie decât o sumedenie de pagini meșteșugite, Lisa Gerrard ajunge la esență prin difuzie.

De obicei. Dar nu și aici – în acest caz, ea a studiat libretul în limba poloneză, la fel ca Beth Gibbons. Sper să nu îmi luați șmecheria în nume rău, am vrut doar să vă iau cu mine pe același drum pe care l-am parcurs eu, cercetând această interpretare. Găsesc că astfel, greutatea de semnificații a învățării textul original se face simțită cu atât mai mult.

Colin Stetson

Acest muzician american este un titan al inovației în ceea ce privește posibilitățile saxofonului. De-a lungul unor ani lungi de spectacole alături de unele dintre cele mai impresionante nume ale muzicii din ultimii douăzeci de ani, de la Tom Waits, la John Zorn, la Lou Reed, la The National, acesta a dezvoltat un sistem de interpretare în care amplifică nu doar sunetul saxofonului, ci și sunetele produse de el în gât, în timp ce cântă la saxofon, trecând totodată adeseori aceste semnale prin varii filtre… Pe scurt, omul cântă la saxofon, însă cântă literalmente cu întregul corp, este un cântec-dans-mantra, o dăruire trup și suflet. De la jazz-ul experimental cel mai pretențios, la coloanele sonore ale unor filme ca The Menu și Hereditary, la un post-metal întunecat și apăsător cu proiectul Ex Eye, Colin Stetson are o prezență inconfundabilă în proiectele pe care le atinge.

Și iată-ne ajunși în ultima sălbăticie a safariului nostru. Sălbăticie se află într-adevăr în modul în care Stetson re-imaginează partea a treia a lucrării lui Górecki. În prima parte a acestei bucăți se intervine intens asupra instrumentației clasice, fiind augmentată cu sunete mai familiare unui fan de muzică metal. Cea mai evidentă adăugire este percuția, o adevărată grindină sonoră, pulsând agitat, ca inima unui animal încolțit, desenând clar și penetrant, în tușe groase, unduirile ritmice implicite ale muzicii lui Górecki.

Ultima parte a simfoniei este construită în jurul unui cântec care datează probabil de prin 1919-1921, din timpul Răscoalelor din Silezia, intitulat Kajże się podzioł mój synocek miły? – Unde s-a dus el, sărmanul meu fiu tânăr?.  Compozitorul a fost impresionat și aici de profunzimea simplității cuvintelor și a melodiei, de forța esențializării. Este vorba despre neliniște și despre doliu, nici mai mult, nici mai puțin.

Saxofonul lui Stetson este o vibrație în fundal, susține tectonic ansamblul sonor, la fel de implacabil și de neobservat ca pământul de sub tălpile noastre. Iureșul instrumental nu degenerează nici o clipă în zgomot, este pur și simplu o ridicare la putere, o traducere într-un limbaj mai vârtos decât permite adeseori timbrul orchestrei clasice. Îmi pare o punere în scenă extraordinară a textului în jurul căruia a crescut această muzică. Colin Stetson subliniază neliniștea cu un băț de tobă și doliul prin răsuflarea întretăiată, dureroasă, a saxofonului său. Zbuciumul unei mame căutându-și disperată fiul într-un câmp răvășit de război este desigur prezent în original, însă Stetson propune o reinterpretare fauvistă, dacă îmi permiteți împrumutul unui termen din sfera artelor plastice. Liniile sunt mai îngroșate, culorile sunt mai primitive și intense, contrastele mai mari, rănile mai adânci. Iar apoi, are loc un act de transsubstanțiere. Ultimele minute ale acestei lucrări sunt ca un răsărit de soare, care vă va lua pe nepregătite indiferent cât de mult m-aș strădui eu să-l surprind în cuvinte aici.

Vă invit așadar să privim împreună acest răsărit muzical, în liniște interioară. În vremuri tulburi, s-ar putea ca revelația că tocmai în miezul amărăciunii ne avem cel mai aproape unii pe alții să ne fie de mare folos.

Mircea Laslo