Îmi place să călătoresc cu taxiul şi mă simt excelent când îmi pot permite acest lux, mai exact am „bani de taxi”. Chiar şi în ziua de azi, când nu mai sunt atât de strâmtorată încât plata taxiului să reprezinte o problemă, simt o bucurie lăuntrică la gândul că dacă vreau pot să mă duc în oraş şi să mă întorc cu taxiul. N-o fac prea des, pentru că pe de o parte, merg mult pe jos (un obicei despre care am povestit aici https://baabel.ro/2022/12/colectionara-de-pasi/ ), pe de altă parte, în prezent transportul în comun din Oraşul Comoară e foarte confortabil şi…am împlinit anii la care beneficiez de abonament gratuit nelimitat pe toate liniile. Mă mai răsfăţ, totuşi, cu taxiul, atunci când sunt în întârziere, e seara târziu şi nu mai circulă autobuzele sau când pur şi simplu am poftă să urc în taxi şi să povestesc cu taximetristul. Cred că nu numai la Cluj, ci oriunde în lume, dacă vrei să iei pulsul vieţii locale (sociale, politice sau mondene) e suficient să urci într-un taxi şi să discuţi cu şoferul.

Deunăzi aveam de făcut un drum mai lung. Am accesat aplicaţia de taxi (recent instalată pe telefon), am dialogat prin mesaje cu cel mai apropiat taximetrist, maşina a sosit, am urcat, am spus adresa de destinaţie, şoferul a tastat-o pe tableta lui, a vizualizat traseul şi am pornit, iar eu m-am trezit spunându-i tânărului de la volan: „Nici taxiurile nu mai sunt ca odinioară! Ştiaţi că în copilăria mea staţia de taxi era în centrul oraşului? Acolo erau parcate câteva automobile cu mărci ruseşti (Pobeda, Moskvici şi Volga) şi pe un stâlp, într-o cutie de lemn, era instalat un telefon negru de bachelită cu disc, la care sunau clienţii. Atunci când suna telefonul („Acolo pe trotuar?” mă întreabă taximetristul neîncrezător. „Da, acolo, pe stradă” îi răspund eu) şoferii de taxi aflaţi în stand ridicau receptorul, luau comanda şi porneau în cursă. „Nici dispecerat nu era?” – se miră interlocutorul meu. „Nu. Dispeceratul a apărut mult mai târziu, când se putea deja comunica prin staţie radio”. Mă mânca limba să plusez, povestindu-i şoferului de taxi că în copilăria mea nu erau doar taxiuri (cu mărci ruseşti), ci şi fiacre[1]. Ar fi trebui să-i explic ce era un fiacru şi nu mai era timp, pentru că ajunsesem la destinaţie. Am plătit cursa cu telefonul şi am coborât din taxi, în timp ce gândurile mele îşi continuau călătoria în timp.

Taxiul şi fiacrul erau legate de călătoriile cu trenul, mai ales de sosirile în gara Clujului, când coboram din vagon, mama şi cu mine rămâneam cu geamantanele în faţa clădirii impozante a gării şi tata fugea să facă rost de un fiacru. Eu adoram să mă cuibăresc pe bancheta capitonată cu piele şi să mă las legănată de trăsura neagră, să ascult tropotul cailor pe caldarâm şi să privesc clădirile care se apropiau de mine, urându-mi parcă bun-venit. Când ajungeam acasă coboram (cu regret) din fiacru şi tata plătea cursa. Nu-mi amintesc cât costa, dar sigur era scumpă pentru buzunarele noastre, pentru că ne-o permiteam doar o dată sau de două ori pe an, când veneam de la gară, nu şi când ne duceam. Bănuiesc că era mai complicat (şi mult mai costisitor) să chemi fiacrul să te ia de acasă şi să te ducă la gară.

Răsfăţul călătoriei cu acest mijloc de transport public „hipo” a durat puţin. Trăsurile negre cu felinare, capotă sub formă de armonică, cai zvelţi şi birjari mustăcioşi aveau să dispară curând din peisajul Clujului. La începutul anilor 1960 nu mai rămăseseră decât în amintiri.

Şi tata avea astfel de amintiri din copilărie, despre care am aflat peste decenii. Dintotdeauna mi-a plăcut să fac cadouri şi uneori, în avântul de a dărui, îmi depăşeam bugetul. Atunci tata îmi spunea: „Parcă eşti unchiul David!”. Unchiul David, fratele mai mic al bunicului meu, era un funcţionar mărunt, celibatar, care trăia destul de strâmtorat, dar îi plăcea să fie generos. Uneori, duminica, îi lua la plimbare cu fiacrul pe cei trei nepoţi (tatăl meu, Imi, şi cele două verişoare Irina şi Lili). Copiii – ale căror familii nu-şi permiteau luxul unor astfel de distracţii – îl adorau pe unchiul David care le cumpăra şi dulciuri, cu toate ocaziile. Cred că aceste „escapade” trebuie să fi fost destul de costisitoare din moment ce, potrivit Cluj-Kolozsvári Kalauz [Călăuza Clujului] din 1933, o oră de plimbare cu fiacrul costa 40 de lei.

Din amintirile unchiului meu, Laci (fratele mai mic cu şapte ani al tatii, care în anii aceia era prea mic ca să beneficieze de plimbările cu fiacrul) unchiul David era un bărbat înalt, cu părul grizonat. Am aflat din Kolozsvári Lak és Címjegyzék1943 [Locuitorii Clujului şi adresele lor 1943] că Székely Dávid, de profesie contabil, locuia pe strada Szent István (actuală Decebal) la nr. 14. De la adresa aceea a fost dus în ghetoul de la fabrica de cărămizi, în mai 1944, şi apoi deportat la Auschwitz, unde a pierit, la fel ca bunicii mei şi toate rudele de vârsta lor.

„Autotaxiul” era mai scump decât fiacrul. Din aceeaşi „Călăuză a Clujului” aflăm că în 1933 taxa de pornire a „autotaxiului” era de 10 lei, adăugându-se câte 4 lei la fiecare 333 de metri de drum, respectiv la 3 minute şi 33 de secunde de staţionare. Bănuiesc că aceste numere erau în strânsă legătură cu funcţionarea contorului.

Să menţionăm că însăşi denumirea de taxi vine de la cuvântul „taximetru” adică aparatul care contoriza distanţa parcursă în funcţie de învârtirea roţii. Acesta fusese inventat în 1891 de către Wilhelm Bruhn, iar primul automobil înzestrat cu un astfel de aparat a fost construit de Gottlieb Daimler în 1897, purta numele de Daimler Victoria şi a fost livrat lui Friedrich Grainer din Stuttgart care a înfiinţat prima firmă de taximetrie din lume[2].

La cumpăna secolelor XIX şi XX funcţionau taxiuri atât în Europa cât şi în Statele Unite, unde maşinile dedicate erau electrice[3].

În Ungaria (deci e de presupus că şi la Cluj) autotaxiurile au început să funcţioneze în 1913, dintr-o iniţiativă a Poştei Ungare. Toate aveau culoarea gri, iar întreprinderea care le exploata purta numele de Szürketaxi Vállalat[4] [Întreprinderea Taxiul Gri]. Automobilele erau produse la la uzina MARTA din Arad (Magyar Automobil Rt. Arad [Automobilul Maghiar S.A. Arad]. În acea perioadă uzina era în pragul falimentului şi a fost salvată printr-o lege care stipula că numai automobilele produse de fabrica din Arad puteau să funcţioneze ca taximetre. După Primul Război Mondial şi Unirea Transilvaniei cu România, acest monopol a rămas valabil în Ungaria, dar automobilele nu mai erau fabricate la Arad[5].

Taxiurile au intrat şi în textele melodiilor vremii, ca de pildă Szombat este nem kell más / csak a zsebembe egy százas / és meg van már egy jópajtás / egy drága kicsi nő. / Vár a szürke taxi már / bár az ára maximál[6].

Probabil în Ungaria tariful de noapte era majorat, dar în Clujul anului 1933, potrivit Călăuzei Clujului, tariful de noapte era acelaşi cu cel de zi. În 1933 un drum de la gară până în oraş (nu se specifică unde) avea tariful fix de 26 de lei. Toate aceste tarife ar trebui raportate la puterea de cumpărare a salariilor din acea vreme. (Să nu uităm că în 1933 era criză şi tocmai se operaseră “curbele de sacrificiu” care au diminuat drastic lefurile muncitorilor şi funcționarilor publici[7]. Şomajul era ridicat, astfel încât mă îndoiesc că oamenii de rând se plimbau cu autotaxiul sau cu fiacrul.

De altfel, nici în deceniile care au urmat taxiul nu prea era la îndemâna omului de rând, iar cel cumpătat nu se îndemna să ia prea des taxiul nici dacă îşi putea permite.

O cursă cu taxiul era un lux nu numai în copilăria mea, ci şi în tinereţe, când deja lucram, dar nu câştigam cine ştie cât şi aveam de plătit rate. Totuşi, din când în când, îmi permiteam acest răsfăţ şi poate de aceea, chiar şi acum, pentru mine mersul cu taxiul înseamnă mai mult decât o călătorie cu destinaţie urbană. Îmi place să deschid portiera, să mă aşez confortabil pe bancheta din spate, să-i indic şoferului adresa unde doresc să ajung şi apoi să privesc pe fereastră străzile Clujului meu în continuă schimbare. Se modifică nu numai aspectul, ci şi denumirea străzilor (cunosc numele lor succesive  – uneori patru-cinci – marcate de istoria zbuciumată, dar şi de ignoranţa conducătorilor vremelnici ai oraşului).

Îmi place să privesc taxiurile lunecând pe caldarâmul ud de ploaie, îmi place să-mi imaginez cine sunt pasagerii grăbiţi care le ocupă, ador să opresc taxiul ridicând mâna (la fel ca în filme) şi adesea chiar şi pe ploaie (când îndeobşte toate taxiurile sunt ocupate) reuşesc să întâlnesc unul disponibil.

Îndrăznesc să-mi imaginez că există o legătură telepatică între mine şi taximetriştii clujeni, pentru că atunci când chiar am nevoie de un taxi, se iveşte unul în preajma mea. Întreb: ”E liber?”, deschid portiera şi mă aşez confortabil pe banchetă. E mult, mult mai romantic decât să deschid aplicaţia de pe smartfone şi să caut un taxi urmărind harta şi comunicând cu şoferul prin mesaje.

Am avut norocul ca printre oamenii care m-au onorat cu prietenia lor să se numere şi un taximetrist [8] .

Nu pot încheia acest articol fără a reveni la cuvintele cântecului de odinioară în care apare “taxiul gri”. Aş fi dorit tare mult să-i dau cititorului mai multe informaţii despre acest cântec şi i-am întrebat pe prietenii mei nonagenari care s-au dovedit, totuşi, prea tineri ca să ştie dacă era un şlagăr interbelic sau un cuplet de operetă. De fapt nimeni nu-l cunoştea, în afara unchiului meu, Laci. El îşi aminteşte mai multe cuvinte, pe care le reproduc aici, în speranţa că vreun cititor mai familiar cu vechile cântece maghiare va putea să-mi dea mai multe lămuriri: Oly nehéz a hétfő szavamra, a kedd már nem nehéz, a szerda gyűl a nyakamra és megáll már az ész. Csütörtök az jóval vidámabb, a péntek elszalad, szombaton az ember boldogabb, mert akkor gubát kap. Szombat este nem kell más, csak a zsebemben egy százas, és meg van már a jópajtás, egy drága kicsi nő. Vár a szürke taxi már, bár az ára maximál, felszállunk és indulunk[9].  

Andrea Ghiţă

---

[1] (în ungureşte fiákker) https://dexonline.ro/intrare/fiacru/20707 , https://ro.wikipedia.org/wiki/Fiacru

[2] https://theinventors.org/library/inventors/bltaxi.htm

[3]https://ro.wikipedia.org/wiki/Taximetru#:~:text=Taxiurile%2C%20adic%C4%83%20vehiculele%20de%20transport,Allen.

[4] Întreprinderea Taxiul Gri

[5] https://www.glsa.ro/istoria-locala-fabrica-de-automobile-marta-din-arad-2/

[6] „Sâmbătă seara dacă am un sutar în buzunar, de îndată mi se alătură o blondină minionă. Taxiul gri mă aşteaptă deja, chiar dacă tariful e maximal”.

[7] https://www.bnr.ro/Consideratii-privind-Marea-Criza-Economica-din-1929-%E2%80%93-1933-8253-Mobile.aspx, https://www.romania-actualitati.ro/emisiuni/istorica/greva-feroviarilor-din-februarie-1933-id173770.html,

[8] Prietenul meu, Beni Moscovits, era taximetristul ideal. Pentru el profesiunea era o vocaţie. Recunoştea “profilul” clientului dintr-o privire, îi zâmbea şi găsea tonul potrivit pentru a sta de vorbă cu tovarăşul său de călătorie. Din păcate, acum doi ani s-a dus la cele veşnice. De câte ori văd o Toyota Prius albă cu însemne de taxi, mi se strânge inima de durere. Puteţi afla mai multe despre el aici: https://baabel.ro/2021/06/omul-cu-cel-mai-sincer-suras-in-memoriam-beniamin-moscovits/

[9] Lunea e a naibii de grea, marţea-i ceva mai uşoară, miercurea-mi este povară, de-mi stă mintea-n loc. Joia e mai cu noroc, vinerea trece în zbor, sâmbăta mie dragă că e zi de leafă. Sâmbătă seara dacă am un sutar în buzunar, de îndată mi se alătură o blondină minionă. Taxiul gri mă aşteaptă deja, chiar dacă tariful e maximal, ne suim  şi pornim.