Omul cu cel mai sincer surâs – In Memoriam Beniamin Moscovits

E 14 iunie şi Facebook îmi reaminteşte că e ziua de naştere a prietenului meu Beni Moscovits. Primul impuls este să postez o felicitare pe pagina lui de Facebook şi apoi să-l sun la telefon, să-i spun prin viu grai urările mele de sănătate, împliniri şi bucurii… Apoi îmi amintesc brusc de adevărul implacabil: Beni a părăsit această lume acum şase luni. Acest fapt greu de acceptat mi s-a adeverit zilele trecute, când am fost la cimitir, la mormintele părinţilor mei, şi am văzut cel mai recent mormânt… Al lui Beni. Înmormântarea a avut loc în plină pandemie, cu restricţii draconice, şi nu am fost de faţă atunci când Beniamin Moscovits a fost condus pe ultimul drum. Fiul meu era acolo – pentru a completa minian-ul – însă eu am lipsit.

Eram de aceeaşi vârstă cu Beni, dar – din păcate – nu ne-am cunoscut nici în anii de liceu şi nici în cei de facultate, ci mult mai târziu. De fapt, îl cunoşteam din vedere de pe culoarele Facultăţii de Mecanică, unde am lucrat amândoi o vreme şi-i reţinusem chipul, pentru că avea un surâs special, care te cucerea din start şi ţi se întipărea în memorie. Acest surâs sincer, ca un mesaj de simpatie şi de încredere omenească, îl însoţea peste tot ca o undă purtătoare. Niciodată nu l-am văzut supărat, mohorât, încruntat, încrâncenat. Pe atunci nu-l cunoşteam personal, dar îl reţinusem ca pe un om deosebit, într-un mediu în care se surâdea arareori şi mai degrabă cu prefăcătorie.

Peste un timp, aveam să recunosc acelaşi surâs pe chipul lui nenea Maier Moscovits, pe care l-am cunoscut în vara lui 1999, după moartea bruscă a tatălui meu. Mama rămăsese văduvă după 52 de ani de căsătorie şi preşedintele comunităţii i-a propus – pentru a-i ocupa zilele pustiite de absenţa tatii – să lucreze (voluntar) la restaurantul ritual. Nenea Maier era mășghiah, o funcţie pe care o lua foarte în serios. Era la post în zori, aprindea focul în sobă şi veghea cu stricteţe asupra respectării regulilor caşrut-ului. Era un om hâtru, pus pe şotii, povestea snoave şi spunea bancuri, era mereu vesel şi avea un surâs unic… Adică aproape unic,  pentru că mie îmi părea cunoscut, dar nu ştiam de unde… Din vorbă în vorbă am aflat că avea un fecior care lucrase în cercetare la Politehnică, dar a plecat de acolo şi şi-a schimbat meseria, devenind taximetrist. Dar nu era un taximetrist oarecare, ci unul cu totul special, îmi explica Nenea Maier.

Nu mă îndoiam de asta… Această profesiune care cere multă, multă empatie faţă de pasageri (fiecare cu problema şi povestea lui), capacitate de a asculta, de a tăcea şi de a vorbi exact cât (şi când) este nevoie, de a sfătui, îndruma, ajuta, de a păstra discreţia, dar şi distanţa dacă e cazul, i se potrivea ca o mănuşă lui Beniamin Moscovits.

Apoi ne-am cunoscut personal şi din prima clipă mi-a câştigat încrederea. Am fost în câteva delegaţii împreună, având prilejul să povestim despre cunoştinţe comune, despre întâmplări şi fapte pe care le ştiam amândoi şi le judecam după acelaşi standard. Ascultând conversaţiile scurte, prin staţie – în argoul propriu taximetriştilor – cu colegii de breaslă, m-am putut convinge că Beni era respectat şi se bucura de simpatie, era mereu vesel şi optimist, bucuros de bucuria semenilor săi (un lucru atât de rar în ziua de azi!). „Ne vedem la o cafea!” îşi încheia convorbirea şi îmi imaginam că aceste întâlniri urmau să fie foarte plăcute, cum de altfel fuseseră şi întâlnirile la o cafea cu mama mea, cu care se cunoscuse tot la Politehnică şi rămăseseră prieteni ani de zile.

Beni era omul căruia puteai să-i ceri ajutorul oricând şi nu te refuza niciodată. Era suficient să-ţi spui păsul şi nu te lăsa de izbelşite. Aşa s-a întâmplat atunci când un bun prieten, doctorul Lőwy (fie-i memoria binecuvântată), pe atunci aproape nonagenar, şi-a dorit să ajungă la întâlnirea Liceului Evreiesc din Timişoara. I-ar fi fost greu să călătorească ore în şir cu trenul, cu bagajele după el, şi nici nu era cine să-l însoţească. L-am întrebat cu sfială pe Beni dacă l-ar putea duce cu taxiul. Desigur – a răspuns el. Dar întâlnirea durează câteva zile – am precizat eu temătoare. Nicio problemă, de mult voiam să fac un drum şi să-mi vizitez prietenii din Timişoara – a conchis Beni.

Astfel, doctorul Lőwy a putut participa la o întâlnire memorabilă cu colegii de liceu, ultima din viaţa lui. Au mai fost multe ocazii în care, apelând la Beni, am putut scoate din impas prieteni sau rude, am putut rezolva situaţii dificile care păreau imposibil de soluţionat. Beni s-a dovedit nu numai un taximetrist excelent, ci şi un tovarăş de drum de nădejde.  

De câte ori mergeam în delegaţie, povestea despre excursiile trecute şi cele plănuite alături de soţia lui, Vera, (aveam s-o cunosc şi să-mi dau seama cât de bine se potriveau), despre fiul său, Raul, de care era foarte mândru (şi avea toate motivele) şi, mai ales, de cei doi nepoţei minunaţi (Maia şi Mihai) al căror program devenise prioritatea zero, iar glasurile lor cristaline de la telefon erau tămăduitoare pentru omul aflat mereu la volan. La sărbătorile de Purim, de Pesah şi de Hanuka, venea împreună cu familia. Privindu-l alături de fiul şi nepoţelul său, recunoşteam pe chipurile lor acelaşi surâs „marca Moscovits”, moştenit şi transmis între generaţii.

Surâsul nu l-a părăsit nici atunci când boala nemiloasă îşi arătase semnele şi se înstăpânea treptat peste trupul său. Câtă vreme a avut puterea să lucreze, a continuat să ajute oamenii care aveau nevoie de el, să fie prezent în mijlocul comunităţii şi să-şi exprime părerea cu nesfârşită delicateţe, dar şi cu fermitate. Boala l-a învins în iarna pandemiei. A plecat prea curând şi absenţa lui e greu, foarte greu de acceptat.

Beniamin Moscovits a fost un om împlinit şi mulţumit, un om aidoma surâsului său: sincer, blând, discret, înţelegător, generos şi înţelept.

Fie-i memoria binecuvântată!

Andrea Ghiţă

14 iunie 2021

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • Marica Lewin commented on June 22, 2021 Reply

    Mi- a plăcut f mult acest articol despre zâmbetul lui Beniamin Moscowich, un om luminos și cald, dornic sa- și ajute aproapele.
    Dar mai ales m- a mișcat alegerea subiectului de către Andrea, numai cineva f bun, cu mare dragoste de oameni, și sensibilitate, putea sa scrie astfel despre un prieten

  • lucia vigdorovits commented on June 18, 2021 Reply

    un om deosebit, o familie deosebita./.Amintiri placute si recunostinta pentruca mai exista asemenea oameni..

  • iuliana socea commented on June 18, 2021 Reply

    Amintiri plăcute , învăluite în mantia tristeţii , la care rezonez şi eu .
    Biecuvântată să-i fie memoria !

  • tiberiu ezri commented on June 17, 2021 Reply

    Zihrono Livraha!

  • Schwartz Robert commented on June 17, 2021 Reply

    Fie-i memoria binecuvântată!

  • zador andrei commented on June 17, 2021 Reply

    Emoționant articol. Într-adevăr domnul Beni a fost o persoană deosebit de agreabilă, am fost și eu de câteva ori în delegație cu dânsul și călătoria era foarte plăcută. Și mai completez imaginea familiei cu a treia generație: Raul Moscovits, apreciat avocat clujean, care a ajutat pro bono Comunitatea Evreilor din Cluj, în multe probleme juridice complicate.

  • Eva Grosz commented on June 17, 2021 Reply

    Ca întotdeauna, Andrea ne povestește și de data asta despre trăsăturile frumoase ale caracterului uman.
    Este o calitate a scriitoarei de a vedea ceea ce este frumos și valoros în om.
    “Beniamin Moscovits a fost un om împlinit şi mulţumit, un om aidoma surâsului său: sincer, blând, discret, înţelegător, generos şi înţelept.”
    Poate fi cineva păstrat mai frumos în amintirea noastră !?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *