Astăzi am vrut să încălzesc puțin lapte pentru cafea. Am pus ibricul pe foc și mi-am văzut de treabă prin bucătărie. Sfârâitul laptelui pe foc m-a alertat, l-am luat repede de pe ochiul de aragaz. La suprafață se formase o pieliță subțire care nu e pe gustul fiecăruia și nici sedimentul de pe fundul vasului. Mie, dimpotrivă, îmi place și pe deasupra îmi trezește dulci amintiri caramelizate. De ce povestea cu laptele? Pentru că ritualul cu cratița de lapte este petite madeleine a mea, în căutarea timpului meu scufundat în amintiri. Pentru că la Timișoara, bunicul mă răsfăța oferindu-mi ce este mai bun; printre altele, el aduna cu lingura precipitatul de lapte care rămânea la fundul cratiței și mi-l oferea ca delicatesă. Pe urmă se spălau vasele – întâi cele de lapte, în vailing separat. (Toată viața m-am întrebat de ce părinții și bunicii mi-au ascuns că suntem evrei. Am aflat de la oamenii care m-au acuzat, de fapt m-au jignit numindu-mă jidancă împuțită.) Când întrebam de ce trebuie spălate întâi cele de lapte și clătite tot așa, bunica îmi dădea explicații neverosimile, dar pe atunci nu prea îmi băteam capul cu asemenea lucruri.

La noi acasă, la mama, acesta nu era un subiect. De-abia după mulți am învățat în Israel ce înseamnă cașrut, abia acolo am realizat că bunicii țineau șabatul și că se mânca după ritual.

O dată pe săptămână bunicul mă lua cu el la piață. În afară de zarzavat, la piața mare din Iosefin se puteau cumpăra și orătănii vii: găini, pui, rațe, gâște. Mergeam cu tramvaiul la piață cu două coșuri mari, încăpătoare. Într-unul se punea zarzavatul, în celălalt lua loc găina sau gâsca din acea săptămână. Cred că bunicul, fără să-și dea seama, era budist, pentru că transporta vietățile cu respect. Când vedea pe stradă oameni care duceau găini legate de picioare, bălăngănindu-le cu capu-n jos, îi oprea și îi întreba dacă lor le-ar face plăcere să fie duși cu capu-n jos… Oamenii se minunau, nu înțelegeau ce vrea, se răsteau la el, dar lui nu-i păsa. Mă întrebam cum putea să ducă apoi săracele animale la portarul imobilului în care locuiam. Portarul avea și funcția de șechter sau șachter, adică le făcea de petrecanie sărmanelor animale. De pe gangul din fața bucătăriei asistam îngrozită la procedură. Uneori găinile mai zburătăceau decapitate prin curtea cimentată. Apoi el le și scotea sângele așa cum cere legea. După ce-și făcea treaba, aducea bunicii rezultatul muncii. Ea plătea și îi mulțumea.

Omul nu-i aducea doar carnea, ci și sângele, într-un vas brun, întotdeauna același. Bunica pregătea din el o mâncare… de care nu aveam voie să mă ating. Îl suna pe cumnatul ei, evreu creștinat în a doua generație. El avea voie să mănânce ,,bunătatea“ doar afară, pe lada de lemne din fața bucătăriei, din vasul treifel (necașer) în care fusese preparată. Mie îmi curgea saliva de poftă, dar nu aveam nicio șansă de încălcare a regulii, bunica mă ținea sub observație. Găseam că gestul de mărinimie cu care pregătea mâncarea era nimicit prin felul drastic, sever cu care îl umilea pe unchiul, obligându-l să stea afară. Sora bunicii nu o ducea prea bine, împreună cu soțul muzician trăiau o viață boemă. La ei se bea, se fuma, se juca cărți, remi și toată ziua se asculta radio. Tare îmi plăcea să merg la ei în vizită, să-l ascult pe unchiul cântând la clarinet. Dacă nu ar fi existat acest cumnat, familia bunicii ar fi murit de foame în ghetoul din Budapesta, dar asta am aflat abia mai târziu. Fiind creștin, el era liber să intre și să iasă oricând.

Povestesc toate acestea pentru că vreau să înțeleg de ce îmi ascundeau faptul că eram evrei. Pe tocul ușii era o mezuza. Când Nenea Kobi venea la noi în vizită, o pupa la intrare și la ieșire. De altfel el purta veșnic pălărie și dacă întrebam de ce nu-și scoate pălăria în casă, mi se spunea că îi e rușine, pentru că e chel.

Vinerile îi aduceam bunicii flori din grădina vecinului nostru, nenea Dușan. Era și acesta un ritual. Bunica așeza florile pe masa din sufragerie, într-o vază de cristal, lângă care era o carafă cu apă acoperită cu un șervețel brodat. Bunica aprindea o lumânare în sfeșnic, își acoperea capul cu o față de masă croșetată și bolborosea ceva, dar nu știam ce spune, nici de ce. Era șabat.

Pe mine bunicul m-a învățat cântece de crăciun ungurești, rugăciuni scrise de poeți maghiari, dar nu m-a învățat să mă rog în ebraică. De ce oare? Nici tata nu a admis vreodată că ar fi evreu și nu m-a vizitat niciodată în Israel. La noi acasă se făcea pom de crăciun. Într-o zi, venind de la școală, l-am întrebat pe tata: „eu ce sunt?”, iar el mi-a răspuns: „copil, fetiță”. Dar de ce voiam să știu? Pentru că am fost întrebată la școală și cum răspunsul meu nu a fost pe placul învățătoarei, m-a transferat în altă clasă. Tata mi-a spus să merg la tovarășa și să-i spun că sunt copil universal. Așa credeau părinții mei că trebuie crescuți viitorii cetățeni ai lumii. Ce ideal frumos și naiv! În casă toți vorbeau mai multe limbi, printre altele și germană. Când voiau să nu aud anumite lucruri, spuneau Nicht vor dem pas devant. Iar eu ajunsesem să înțeleg ce înseamnă asta: Nu în fața copilului. Știu că sună cam sucit, dar totuși…

După atâția ani și experiențe de tot felul am ajuns la concluzia că ei ne voiau doar binele îndemnându-ne să ne asimilăm și nu ne povesteau de Auschwitz, de pogromuri, de legile antievreiești, de Jidliț, pentru că le era rușine de ce li s-a întâmplat, de ceea ce au suportat, aceeași rușine pe care o simte cineva după ce a fost violat, rușinea celui abuzat. Ce paradox! De ce să ne fie rușine că am pătimit, că alții ne-au făcut să suferim? Nu e un merit să aparții unui popor sau altuia și nici nu e o rușine să știi de unde te tragi, să știi cum te-au tratat alții și ce-a pătimit poporul din care te tragi. Desigur, știam de orori, dar nu știam că le-aș fi putut pătimi eu însămi, dacă mă nășteam numai cu zece ani mai devreme.

Închei cu o poveste din gură de copil. Bunica prietenei mele, Tanti E., scăpase din iadul din Auschwitz. Când veneau oaspeți în casa lor, ea obișnuia să spună Ez is zsidó (Și ăsta e evreu). Și o spunea destul de des, cu un fel de admirație, chiar satisfacție. Într-o bună zi am întrebat-o pe mama: „Spune, mamă, când o să fiu mare, o să fiu și eu evreu?”Acel bon mot a devenit realitate: a fi evreu este o meserie, este o alegere deliberată… este o asumare conștientă, chiar dacă ne naștem cu „meseria” aceasta. Nu este o toană a sorții. Îmi doresc o lume în care să nu ne mai fie teamă și rușine să fim ceea ce suntem.

Vă doresc tuturor, evrei sau nu, credincioși ori ba: Chatima tova, o semnătură bună, o notă bună la purtare în ceaslovul ceresc.

Vera Medrea