Mama mea avea o mătușă, pe nume Klari, pe care o cunosc numai din povești. Era sora mai tânără a bunicii mele.

Exact ca în povești, surorile nu puteau fi mai diferite decât ele două. Bunica era o ființă armonioasă, liniștită, dar tenace. Făcuse medicina la Viena alături de viitorul ei soț. Cânta minunat la pian și mai târziu, pentru a-și nostrifica diploma în România, și-a dat examenul în limba română la vârsta de patruzeci de ani. În schimb, mătușa cu nume luminos era veselă, apucată, încăpățânată, un spirit liber. La frageda vârstă de nouășpe ani, ca să i-o ia înainte surorii, s-a măritat cu un ofițer rus alb refugiat, cu ani buni mai în vârstă decât ea. Pentru a-i place, se lăsase operată în diverse părți, printre altele și-a operat nasul. Dar trebuie amintit că era foarte înzestrată în ce privește însușirea anumitor limbi străine (vorbea, scria și citea trei limbi europene). Prima căsătorie nu a durat prea mult. După acest exercițiu de forță s-a îndrăgostit până peste cap de un tânăr german. L-a luat de soț și pe acesta. Familia lui nu a fost de acord cu căsnicia dacă viitoarea consoartă nu trecea la religia familiei, cea evanghelică. Zis și făcut, din dragoste tușica s-a creștinat cât ai zice pește. Dar nici căsnicia aceasta nu avea să fie prea trainică. A divorțat din nou. A trăit o vreme prin străini, o ducea bine, se răsfăța și o răsfăța pe mama mea, căreia îi aducea haine, cărți și jucării scumpe de la Budapesta și Viena. (Multe din aceste jucării și cărți aveam să le „moștenesc” eu, mulți ani mai târziu.) Pe urmă a venit războiul. Partea țării unde locuiau bunicii și rudele mele aparținea României, unde legile antievreiești erau neplăcute, nedrepte, constrângătoare, dar nu le periclitau viața. În perioada aceasta mătușa s-a reorientat încă o dată. A găsit un soț bogat, fabricant. Ea o ducea bine. Și acest soț era mult mai în vârstă decât ea, era un bon viveur, nu lucrase greu niciun minut din viața lui. Era mare fumător, cititor, călător și cartofor.

Războiul s-a terminat. Au scăpat cu toții cu viață, dar a urmat schimbarea de regim. Trecuse vremea capitaliștilor. Legea nr.119 din 11 iunie 1948 a pus capăt la dolce far niente a mătușii și a soțului. Averea, fabrica, s-a naționalizat. Mătușa a devenit soție de fost milionar.

Ce era de făcut? Niciunul nu avea vreo meserie. La frageda vârstă de patruzeci și trei de ani (soțul multișor peste cincizeci) tușica a hotărât să facă alia şi să se stabilească în Ereţ Israel. Aici era nevoie de forțe de muncă. Așa a ajuns să lucreze într-un hotel. Era ,,fată” la toate. Călca, făcea paturi, spăla, traducea. Dar tot aici, în tânăra societate deschisă a noului Israel, a avut ocazia să stea la o masă cu Ben Gurion și Golda Meir, la partidele de bridge, când le lipsea o a patra persoană. Cum nu a reușit niciodată să învețe ebraica, mătușa se învârtea în cercuri unde se vorbea germană, engleză, franceză și maghiară, firește. Pe românește o rupea, dar nu strălucea. În Israel s-a așezat într-un orășel locuit cu precădere de imigranți yekke, adică vorbitori de germană. Mătușa lucra nevoie mare, în timp ce soțul bătrâior stătea acasă, fuma și citea.

Toate acestea le știu din poveștile ei, nu ascundea faptul că nu prea îl mai suporta pe fostul ei milionar – speranța ei la un trai îmbelșugat. Îi număra zilele… Și ultima a și sosit… și odată cu ea și eliberarea de povară. Săraca a mai muncit mulți ani de și-a putut cumpăra o căsuță nu departe de malul mării și a putut să adopte și un câine vagabond pe care l-a numit Blacky (căci avea această culoare). În cartier trăiau mulți evrei veniți din Maghreb – foarte inimoși, dar cu o educație mai modestă… ceea ce s-a văzut și din faptul că mulți și-au numit câinii Blacky, chiar dacă nu erau negri.

Vremea a trecut. Mătușa a îmbătrânit, oasele nu o mai țineau, nu mai putea trăi singură în casă, așa că se gândea să intre într-un azil. Visul ei era să stea pe Carmel, în Haifa, cu doamnele de familie bună… dar banii pentru așa ceva nu-i ajungeau. Mama mea, nepoata ei iubită, o vizitase cu greu de câteva ori. (Cum bine știm, Securitatea nu elibera pașapoarte cu una, cu două.) Cu ocazia uneia din vizite, încercând s-o ajute cu găsirea unui azil, a dat de unul chiar în orășelul unde trăia. Acest azil însă nu primea… evrei! Era o instituție fondată pentru partenerii neevrei ai unor imigranți și pentru angajații lor creștini veniți odată cu ei.  Ce era de făcut? Mătușa era evreică. Sau nu chiar? Mama mea și-a amintit de episodul din tinerețea mătușii, când se creștinase, din dragoste… dar nefiind religioasă de niciun fel, ea uitase complet de asta. Așa că mama s-a întors în țară, s-a dus la parohia cu pricina, a scos certificatul de ,,botez” și i l-a trimis. Așa a ajuns nesăbuita familiei în azilul cu pricina. Și ca povestea să nu se termine fără haz, aici, ea fiind una din persoanele mai învățate, poliglotă, a servit comunitatea cum a putut. O dată pe lună venea un preot la casa de bătrâni să facă slujbă, să povestească cu bătrânii… dar pe ce limbă? Și acum vine răsplata pentru răbdarea cu care ați citit până aici. Părintele Daniel venea de la Ierusalim. Era vorbitor de poloneză, dar și engleză.

Deoarece locuitorii azilului veneau din diferite țări, lingua franca ar fi trebuit să fie ebraica sau engleza, dar nu așa stăteau lucrurile. Acum era de datoria mătușii să traducă liturghia și să ajute ca tălmaci (traducătoare). Din această colaborare s-a născut o prietenie. Când își termina treaba, Pater Daniel obișnuia să bea cu mătușa, în camera ei, câte un păhărel de Cognac Stock 84 (dacă nu mă înșală memoria). La un pahar de vorbă i-a dezvăluit mătușii că la intrarea naziștilor în Polonia fusese dat de către părinți la o familie catolică. Aceasta l-a crescut în credința ei. El s-a făcut preot și a emigrat din Polonia comunistă în Israel. Așa că Daniel deseori se prezenta astfel: „Sunt evreu, de meserie preot creștin.” Așa și-au unit forțele o evreică ce a uitat că se creștinase și un creștin ce nu a uitat că este evreu.

Am depănat cele de mai sus pentru întregirea poveștii mele anterioare: De meserie evreu...

De altfel, în cartea nemaipomenită a Ludmilei Ulițkaia, Daniel Stein traducător, apare, ba chiar este personajul principal, un preot evreu. Tare aș vrea să știu dacă personajul nu a fost inspirat de același Daniel pe care am avut onoarea să-l cunosc și eu la începutul anilor ’80.

Vera Medrea