“Cartea asta nu o mai citesc, deși am ajuns aproape la jumătate. Este prea depresivă. Mă gândesc destul la moarte, nu am nevoie să citesc așa o carte” – mi-a spus într-o zi tatăl meu. M-am uitat la ea. Samuel Beckett în ungurește[1]. Pe Beckett îl știam încă din România, (Așteptându-l pe Godot), figură proeminentă în rândurile creatorilor teatrului absurd. Îl știam mai curând comic, ori tragi-comic, decât deprimant. L-am întâlnit din nou, cu câțiva ani în urmă, când am început să citesc mai multe despre James Joyce[2].

[3].

Ambii s-au născut în Irlanda, Joyce în 1882, Beckett în 1906, au studiat în Dublin și au emigrat, Joyce în 1904 și Beckett în 1928. Ambii s-au stabilit în Franța, Joyce abia în 1920, după ce a migrat prin Austro-Ungaria, Italia și Elveția.

S-au cunoscut ca emigranți irlandezi la Paris. Beckett a făcut eforturi să intre în cercul lui Joyce care nu numai că era mai în vârstă, dar era și celebru. Bârfele spun că Lucia, fiica lui Joyce în vârstă de 21 de ani, balerină talentată, ar fi înțeles greșit intențiile lui Beckett, care avea atunci 22 de ani – acesta fiind interesat doar de tatăl ei – și mai puțin de ea. Aproximativ în aceeași perioadă au apărut la ea primele semne ale schizofreniei, boală care va duce la internarea ei în diverse azile în Franța, Austria și Anglia până la sfârșitul vieții, în anul 1982. Beckett s-a decis să devină scriitor de limbă franceză, nu degeaba studiase limbile romanice la Trinity College din Dublin.

În anul 1938 Beckett a fost înjunghiat în piept de un proxenet, era cât pe aici să fie omorât. Dar până la urmă și-a retras plângerea, deoarece criminalul i-a devenit simpatic. Joyce l-a ajutat să obțină o cameră separată la spital, ceea ce i-a permis să evite publicitatea legată de această tentativă de omor. Tot acest incident a determinat.o pe Suzanne Dechevaux-Dumesnil să-i devină iubită și mai târziu soție. Dar asta nu l-a împiedicat să trăiască în paralel cu încă o iubită, Barbara Bray, pe care a cunoscut-o prin anii ’50, la început la Londra și apoi la Paris. O viață de boem fără niciun dubiu.

În timpul războiului, după ocuparea Franței în anul 1940, el s-a alăturat Rezistenței franceze. În 1942, în urma unei trădări, era cât pe ce să fie arestat de Gestapo, dar a reușit, împreună cu Suzanne, să fugă la timp din Paris. Mergând pe jos, Beckett și Suzanne au ajuns până în satul Roussillon din sudul Franței, unde au rămas ascunși până la sfârșitul războiului. Cel puțin un critic[4] a considerat piesa Așteptându-l pe Godot o metaforă a acestui drum, când Beckett și Suzanne dormeau în căpițe de fân ziua și mergeau noaptea, sau a relației lui Beckett cu Joyce. Pentru activitatea lui din Rezistență, despre care el a fost foarte reținut în declarații, a fost decorat după război de guvernul francez.

Tata a avut dreptate în legătură cu caracterul deprimant al cărții. Ceea ce Vechiul Testament a exprimat în șase cuvinte (Deşertăciune a deşertăciunilor, totul este deşertăciune) sau Bacovia în două strofe (Plumb), lui Beckett i-au fost necesare peste 400 de pagini pentru a dovedi inutilitatea vieții biologice și a existenței spirituale a omului. Lumea lui este lipsită de un sens final.

Trilogia Molloy / Malone murind / Nenumitul, publicată în anii 1951 – 1953, a fost scrisă inițial în limba franceză și tradusă de autor în limba engleză în anii 1955 – 1958. Traducerile pe care le-am citit eu, atât cea maghiară cât și cea română se bazează pe textul original în limba franceză.

M-am apucat să citesc cartea împrumutată de la tatăl meu și desigur că foarte curând m-am blocat, chiar și ajutându-mă cu Google Translate. Oi fi având eu limba maternă maghiară, dar nu am făcut școala maghiară. Am învățat singur să citesc, la vârsta de 25 de ani, iar de scris corect n-am învățat niciodată. Când am descoperit că originalul este în franceză, limbă pe care eu nu o cunosc, m-am întrebat oare cum sună cartea aceasta în românește. Dacă tot sunt obligat să citesc cartea în traducere, prefer să citesc traducerea în limba română pe care eu o stăpânesc sau cel puțin așa am crezut.

Am comandat cartea[5] pe internet și am primit-o după vreo trei luni. Între timp am terminat să citesc volumul în limba maghiară, ajutându-mă de variantele în limba engleză[6] și franceză[7] pe care le-am găsit pe internet.

Am răsuflat ușurat când am început să citesc cartea în limba română, dar curând am constatat că trebuie să folosesc dicționarul[8] mai des decât aș fi crezut. Pentru comoditate mi-am alcătuit un glosar care în final a conținut aproape 200 de cuvinte în limba română, cuvinte care m-au obligat să apelez la dicționar pentru a înțelege ce citesc. Cartea nu este ușor de citit, dar în cu totul alt mod decât Joyce. Doar pentru exemplificare: am găsit o frază, pe care nu o reproduc aici, frază tehnic vorbind corectă, care începe cu literă mare la pagina 403 și se încheie cu punct la pagina 409.

Cei peste 40 de ani trăiți în Israel, vorbind ebraică, nu puteau să rămână fără efect asupra cunoștințelor mele de limba română. Desigur că acestea s-au degradat. Printre cuvintele notate, aproape o treime erau din domeniul medical – presupun că dacă aș fi fost medic, o bună parte dintre ele nu ar fi intrat în glosar. Prezint, doar ca mostră, șase cuvinte și frazele în care apar, cuvinte care îmi erau necunoscute. (Ele pot fi găsite cu ușurință pe dexonline.)

„Și la pupă, aplecat peste valuri, sclav de o tristețe hilară, priveam orgoliosul, inutilul siaj al corabiei.” P. 52

„Pe mine poate, pentru variație, mă vor face să fiu lovit de trăsnet, sau de ciocanul de sacrificare, într-o seară de sărbătoare, apoi mă vor înfășura repede, pe principiul n-am văzut, n-am știut, în sudar, dovadă că am asudat din greu.” P. 349

„Să facă precum husarul, urcându-se pe un scaun pentru a potrivi mai bine panașul calpacului, ar fi lucrul cel mai neînsemnat.” P. 385

„Copiii creșteau, menstrele de ptomaină se făceau mai deschise la culoare, bătrânii se pândeau spunându-și: Eu am să te îngrop pe tine, tu ai să mă îngropi pe mine.” P. 331

„Dar culmea a fost povestea aia a lui Mahood în care sunt înfățișat ca fiind uluit de faptul de a fi debarasat atât de ieftin de o sumedenie de rubedenii, fără a mai vorbi de cei doi dobitoci, cel blestemat care mi-a dat drumul în lume și cealaltă, infundibuliformă, în care încercasem să mă răzbun, perpetuându-mă.” P. 336

„Dacă el nu e mulțumit de acest panegiric, de acord să fiu – era să zic spânzurat, dar asta o vreau oricum, fără restricții, era să zic fără constricții, asta mi-ar lua gâtul.” P. 325

Pentru final am selectat un citat care se potrivește oricărui sfârșit, chiar și al acestui articol[9]:

„Sfârșitul e cel mai rău, nu, începutul e cel mai rău, apoi mijlocul, apoi sfârșitul, la sfârșit sfârșitul e cel mai rău…” P. 414

Andrei Herzlinger

---

[1] Samuel Beckett, Molloy / Malone meghal / A megnevezhetetlen Magvető Kiadó, Budapest, 1987.

[2]  Vezi https://baabel.ro/2023/09/james-joyce/

[3] Toate citatele sunt din ediția românească a cărții, vezi în continuare.

[4] Bair, Deirdre (1990). Samuel Beckett: A Biography. London: Vintage.

[5] Samuel Beckett, Opere III, Molloy / Malone murind / Nenumitul, Polirom, Iași, 2011, Traduceri din limba franceză de Gabriela și Constantin Abăluță, Ileana Cantuniari.

[6]  https://archive.org/stream/in.ernet.dli.2015.125753/2015.125753.Molloy-Malone-Dies-The-Unnamable_djvu.txt

[7] https://archive.org/details/malonemeurt0000beck/page/110/mode/2up?q=r%C3%AAve

[8] https://dexonline.ro/

[9] O bună parte din informațiile din acest articol au fost culese de pe internet, cum ar fi Wikipedia, in diverse limbi, și Britannica.