Rândurile de mai jos au fost scrise pentru iubitorii de literatură care nu au auzit niciodată de James Joyce și au trăit foarte bine și așa, precum și celor care s-au apucat să citească Ulise, dar, ajungând la capitolul trei, au renunțat fără să știe că romanul devine captivant și relativ citibil începând cu capitolul patru. Nu are rost să le citească nici literații, nici foștii studenți din țările vorbitoare de limbă engleză și nici cei ca mine, amatori obsedați de această vedetă, considerat ca unul dintre cei mai mari scriitori de limbă engleză din secolul XX.

Desigur că nu am intenția să concurez cu miile de studii, note, cărți, monografii, biografii, antologii etc., care se ocupă de cele mai felurite aspecte ale vieții și operei lui J. Joyce[1]. Aș dori doar să îi provoc pe cei care cred în ei înșiși să încerce. Într-o zi, după ce m-a văzut citind din nou paginile tipărite din Shmoop și Spark[2] înainte de a începe să recitesc pentru a nu știu câta oară un capitol din Ulise, soția mea, ea însăși o consumatoare zeloasă de literatură, m-a întrebat „De ce ar citi cineva o carte pe care nu o poate înțelege singur?” Nu am putut decât să-l citez pe G. L. Mallory. Acum o sută de ani, fiind întrebat „De ce ai vrut să urci pe Muntele Everest?” a răspuns: „Pentru că este acolo.” Și cum nimeni nu urcă pe Everest fără o pregătire prealabilă, fără ajutorul localnicilor și al celor care au făcut-o ori au încercat să o facă, nici eu nu am citit opera lui J. Joyce fără mult ajutor – găsit fără mari dificultăți.

Eu nu citisem cartea când i-am cumpărat-o fiului meu, pentru a-i deschide pofta pentru literatură bună și a-i îmbunătăți engleza. Dar el nu s-a apucat de ea, iar mai târziu eu nu i-am mai dat-o. Chiar la începutul primei pagini am întâlnit expresia latină „Introibo ad altare Dei[3]” și cuvintele „untunsored hair[4]”. Mi-am spus că nu poate fi prea dificil dacă de la început găsesc expresii care par luate din limba română. Ce greșeală!  

Fundal istoric și geografic

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX Irlanda era o colonie britanică, iar limba irlandeză era pe cale de dispariție. Irlandezii erau catolici, pe când englezii erau de regulă protestanți, dar în viața de zi cu zi această clasificare nu însemna prea mult. Printre ei erau convertiți, unii de mai multe ori în ambele direcții, căsătorii mixte, mutați de voie sau de nevoie în și din diverse provincii ale imperiului care astăzi formează Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

Independența a însemnat împărțirea teritorială a insulei între republicanii catolici și loialiștii protestanți, nordul insulei devenind parte a regatului cu capitala la Belfast și sudul devenind republica Irlanda cu capitala la Dublin. Dar asta s-a întâmplat după Marele Război, ceea ce noi numim azi Primul Război Mondial, după nenumărate băi de sânge.

Irlanda, parte din Europa, dar provincială, era plină de bigoți, ipocriți, încrezuți și răi. Cel puțin așa o vedea J. Joyce în 1904, la vârsta de 22 de ani, când a plecat în exil în Europa împreună cu iubita lui, Nora.

Opera

Joyce a scris foarte mult; zeci, chiar sute de caiete cu notițe practic ilizible, păstrate în diverse arhive, care au început abia recent să fie prelucrate și publicate de specialiști. Dar în afară de articolele apărute în presă, Joyce a publicat relativ puțin: trei romane (Portret al artistului în tinerețe, Ulise și Veghea lui Finnegan), un volum de nuvele (Oameni din Dublin), două volume de poezii (Muzică de cameră și Poezii de doi bani fiecare) și o piesă de teatru (Exilați).

Nu sunt critic literar, nu m-am specializat în literatură. Sunt inginer căruia îi place să citească. Eu nu am găsit nimic deosebit în opera publicată, fie ea teatru, poezie, sau proză, până când am încercat să citesc Ulise și mai târziu Veghea lui Finnegan – ambele cu peste 600 de pagini.

Ulise este un roman comic în care, conform celei mai succinte descrieri, „Un om se plimbă într-o zi prin Dublin. Nu se întâmplă nimic.”

Majoritatea criticilor, dar nu toți, consideră Veghea lui Finnegan ininteligibil. Comentatorii și puținii cititori din publicul larg au reușit să cadă mai mult sau mai puțin de acord cu cine ar fi personajele (distribuția) dar nu au reușit să ajungă la un consens cu privire la intrigă (subiect). În cercurile de specialitate se discută până astăzi dacă această operă este un roman sau nu.

Legătura evreiască

Rudolf Virag[5] era un evreu originar din Szombathely. El a emigrat din Imperiul Austro-Ungar trecând prin Viena, Budapesta, Milano și Londra până a ajuns la Dublin. Acolo și-a schimbat numele în Rudolph Bloom, s-a convertit la protestantism și s-a căsătorit cu Ellen Higgins, o irlandeză catolică. Ei au fost părinții imaginari ai personajului principal al romanului Ulise, Leopold Bloom. Tribulațiile acestui mensch[6] care se considera englez, irlandez și evreu, cu toate că nu era acceptat de niciunul dintre aceste popoare, i-au permis lui J. Joyce să prezinte absurditatea încercării de a defini un om și de a-l amplasa în diverse categorii.

Paul L. Léon, evreu de origine rusă, refugiat în occident după revoluția bolșevică, a fost prieten, consilier și secretar neplătit al lui J. Joyce. El se ocupa de toată birocrația, pentru ca J. Joyce să poată scrie.

Când germanii au invadat Parisul în 1940, Léon și J. Joyce, împreună cu familiile lor s-au refugiat la St Gérand-le-Puy, lângă Vichy. Spre sfârșitul anului 1940 J. Joyce, ca cetățean britanic, a încercat să primească viza de intrare în Elveția. Dar pentru Paul Léon era important să salveze cât mai multe din cărțile și manuscrisele lui J. Joyce rămase în apartamentul lui din Paris. Într-una din aceste călătorii, în august 1941, a fost arestat de Gestapo, internat în lagărele de la Drancy și Compiègne, apoi a fost transportat la Auschwitz, unde a pierit în marșului morții spre Birkenau în 4 aprilie 1942. J. Joyce a obținut viza salvatoare și în 23 decembrie 1940 ajuns la Zürich. A murit în 13 ianuarie 1941, în urma unei operații de ulcer perforat. Încă nu împlinise 59 de ani.

Într-una din biografiile lui se menționează că J. Joyce a fost revoltat aflând că autoritățile elvețiene întârzie să-i elibereze viza de intrare deoarece îl suspectează că ar fi evreu.

Prin romanul Ulise am aflat, spre stupoarea mea, că lagărul de concentrare nu este o invenție nazistă și nici măcar germană. Am descoperit că englezii l-au folosit deja în Războiul Burilor la sfârșitul secolului al XIX-lea. Un ofițer englez în Africa de Sud a concentrat toată populația civilă într-un lagăr, ca să nu deranjeze activitatea armatei din zonă.

Legătura românească

M-am decis să dedic câteva cuvinte legăturii românești nu pentru că am dat de bătălia de la Plevna în Ulise sau de propoziția „Ismeme de bumbac e meias de portocallie” în Veghea lui Finnegan și nici pentru că voia să intre într-o afacere legată de cinematografie la București.

Mie J. Joyce mi-l amintește pe Caragiale. Ambii au fost patrioți adevărați, dar au ales exilul, pentru că nu suportau ingratitudinea propriului lor popor și propriei lor țări. Ambii au pus o oglindă în fața concetățenilor și atunci când ei s-au văzut, nu au mai râs, nu au mai văzut nimic comic în Agamiță Dandanache sau Garrett Deasy. Contemporanii lor nu au apreciat faptul că datorită lor Dublinul și Ploieștiul au ieșit în sfârșit din obscuritatea provincială și în mulțumirea de sine în care se scăldau.

Romanul Ulise a fost publicat la Paris în 1922, dar tipărirea și distribuirea lui au fost interzise în SUA până în 1934 și în Regatul Unit până în 1936, fiind considerat obscen, indecent și pornografic. În Irlanda romanul nu a fost interzis formal, dar cartea s-a găsit liber prin librării abia în anii 1960.

O anecdotă urbană relata că atunci când O scrisoare pierdută a fost pusă în scenă în Japonia, la zeci de ani după publicare, primăria locală a inițiat o anchetă pentru a afla cine este autorul piesei și ce hram poartă.

Concluzie

Fără nicio urmă de modestie J. Joyce i-a declarat unui prieten că el poate face tot ceea ce vrea cu cuvintele. În opinia mea el era un sculptor în cuvinte.

Unele paragrafe se întind pe pagini întregi, iar în timp ce le parcurge, în imaginația cititorului apar tablouri sau chiar sculpturi tridimensionale; deși sunt scrise în cea mai curată proză, îi apar ca scene de teatru sau versuri, le aude ca muzică, uneori recunoaște chiar opera, simfonia sau cântecul pe care le parafrazează. Sunt scene referitoare la mâncare și nu exagerez spunând că citindu-le simți mirosul, gustul, până și textura alimentelor descrise – și nu întotdeauna sunt plăcute!

Cine altul a îndrăznit să introducă într-un text destinat cititorilor nouă cuvinte[7] de câte o sută de litere și unul de o sută unu? Sau să înceapă un roman la mijlocul unei fraze, prima ei jumătate aflându-se la încheierea romanului? Ori să scrie un capitol întreg de câteva zeci de pagini fără majuscule și fără niciun fel de punctuație? El a introdus termenul de quark, preluat apoi de fizicieni pentru numele unei particule subatomice. Să nu uităm de tehnica narativă numită fluxul de conștiință pe care a perfecționat-o și a adus-o la un nivel necunoscut până la el. Și acestea sunt doar câteva din multitudinea tehnicilor folosite de el.

În încheiere vă adresez o provocare. Penultimul cuvânt din capitolul XI, Sirene, al romanului Ulise este Pprrpffrrppffff, cuvânt alcătuit din 15 consoane. Îndrăznește cineva să citească ultimele rânduri ale capitolului[8] și să-și facă o idee ce voia să spună J. Joyce prin acest cuvânt? „Nu știu destulă engleză” nu este o scuză, se poate folosi ediția românească – James Joyce, Ulise, Editura Univers, traducere și note Mircea Ivănescu, 2012, pagina 279.

Doresc mult succes tuturor celor îndrăzneți!

Andrei Herzlinger

---

[1] Revista Baabel a publicat deja două articole interesante pe acest subiect: https://baabel.ro/2016/10/impresii-din-tara-mereu-verde/ și https://baabel.ro/2022/08/o-harta-doua-harti-o-fabula-si-o-poveste-adevarata/ Primul prezintă succint personajele principale și subiectul romanului, iar al doilea descrie reacția lui Joyce la cererea editorilor de a adăuga o hartă a orașului Dublin la romanul Ulise.

[2]  Două site-uri dedicate elevilor și studenților, profilate pe prezentarea clară și concisă a textelor literare https://www.shmoop.com/study-guides/literature/ulysses-joyce; https://www.sparknotes.com/lit/ulysses/

[3]  Du-te la altarul lui Dumnezeu

[4]  păr netuns

[5] Virag în maghiară, ca și Bloom în engleză, înseamnă floare. Aici trebuie să atrag atenția cititorului că în opera lui Joyce niciun cuvânt, nicio silabă, nicio literă, niciun spațiu, niciun semn de punctuație sau lipsa lui nu e întâmplătoare.

[6]  Om bun, onorabil în idiș.

[7]  Actorul american Adam Harvey, pasionat de J. Joyce, a pus pe Youtube 10 filmulețe care explică în câteva minute formarea și pronunțarea acestor cuvinte, de exemplu https://www.youtube.com/watch?v=TV3vT5nW_I4

[8] https://joyceconcordance.andreamoro.net/ulyssespage.py?w=Pprrpffrrppffff&e=11#row14022