Margit a fost prietena mea încă de la grădiniță și de fapt a rămas cea mai bună prietenă pe care am avut-o. Mă gândesc foarte des la ea, mai ales în nopțile cu insomnie pe care mi le petrec cu amintirile foarte vii din anii copilăriei și ai adolescenței noastre, când nu era o zi în care să nu ne vedem și să nu fim împreună cel puțin câteva ore. Deși petrecuserăm orele de școală împreună, țin minte cum ne conduceam una pe cealaltă spre casă și ne făceam lecțiile împreună. Și părinții noștri se cunoșteau, dar nu erau prieteni apropiați, deși tatăl lui Margit a fost coleg cu tatăl meu. În copilărie acest lucru nu m-a mirat niciodată, ba chiar credeam că e normal să fie așa, deoarece ei erau mai înstăriți decât noi și așa se și comportau. Mama lui Margit era din Suceava și se purta normal cu mine, chiar aș spune că mă iubea. În ochii mei, Margit era foarte frumoasă și până la bătrânețe am admirat-o pentru că avea grijă de fizicul ei.

Prima noastră despărțire a fost când am plecat la Botoșani și m-am înscris la liceul Carmen Sylva. Știam că Margit s-a hotărât să învețe particular și să dea examenele la Suceava. Dar după câteva zile, mare mi-a fost bucuria când Margit și mama ei au venit la Botoșani. Mama ei i-a găsit o gazdă bună și a înscris-o tot la liceul Carmen Sylva. Eram din nou împreună! Din păcate, după câteva săptămâni, Margit s-a îmbolnăvit și mama ei a fost nevoită s-o ia acasă. Ulterior ne-am văzut numai în vacanțe, dar prietenia noastră nu a avut de suferit. Niciodată nu am putut s-o înlocuiesc. În anul 1940, când am fost exclusă din liceu din cauza legilor rasiale, am reluat întâlnirile noastre zilnice și cred că acest lucru mi-a ajutat să suport lipsa de activitate organizată.

Dar nu știam ce ne așteaptă: Deportarea în Transnistria ne-a despărțit chiar din primul moment. Nu ne-am văzut nici la gară, nici în tren, nici la prima oprire, la Cernăuți. Nu ne-am revăzut nici la Atachi sau la Moghilev. Abia când am ajuns la Djurin și am realizat că vom mai trăi, mi-am dat seama că nu știu unde e Margit. Am aflat că ea cu părinții și sora ei sunt la Șargorod, la vreo 18 km distanță, și mi-am propus s-o caut. Dar nu a fost ușor, deoarece o ieșire din ghetou te putea costa viața. Când am aflat că nu mai este atât de periculos, am plecat împreună cu doi băieți într-o „excursie” de câteva ore, ca s-o văd pe Margit. Am întâlnit câmpulungeni cunoscuți care m-au îndrumat și mare a fost bucuria de a ne întâlni. Cele câteva ore petrecute împreună mi-au dat putere să continui. După câteva luni m-a vizitat prietenul ei, viitorul ei soț, și astfel am avut vești de la ea.

După cei trei ani de deportare, Margit și familia ei s-au întors la Câmpulung și ani de zile nu am mai știut nimic despre prietena mea. Ea s-a măritat în 1945, a terminat liceul și a născut un băiețel și apoi fetiță, (Duțu și Biti). După ani de zile, cred că era în 1953, în cursul unei deplasări profesionale, am revăzut-o și am reluat legătura. Margit locuia atunci la Suceava împreună cu părinții, iar sora ei era studentă la medicină la Cluj. Mare mi-a fost mirarea când a venit la București ca să facă un curs de cosmetică. Am bănuit atunci că familia se gândește să emigreze. A intervenit și un proces economic care a grăbit această hotărâre și iată că ne-am despărțit din nou. Nu știam dacă o s-o mai revăd vreodată. Nu ne-am scris, dar prin părinții mei aflat că au ajuns cu bine în Israel.

La prima mea vizită în Israel, în 1971, Margit și soțul ei m-au așteptat la aeroport împreună cu rudele mele. Nu pot descrie în cuvinte bucuria revederii noastre. Margit locuia la Herzlia și lucra în cabinetul ei de cosmetică. Poldi, soțul ei, avea un magazin de încălțăminte, copiii au mers la școală și s-au integrat foarte repede. Între ei vorbeau ori în germană, ori în română – Margit și soțul ei se plângeau că ebraica nu o vor stăpâni niciodată. Cu Margit și cu Poldi am făcut primele excursii în Israel. Am fost la Ein Ghedi și am rămas fermecată de acest loc minunat. Chiar mi s-a propus să rămân acolo, deoarece nu aveau medic.

Am rămas în legătură cu Margit prin vizitele mele în Israel și ale ei în România. Ne telefonam foarte des când ni se făcea dor una de cealaltă, ca să ne auzim cel puțin vocea. Mare păcat că nu am fotografii cu Margit. Ea a murit în 1995 și eu nici măcar nu știam că era bolnavă. Când soțul ei m-a anunțat, n-am găsit cuvinte ca să-mi exprim durerea.

Ce m-a determinat să scriu acest articol? Sunt ani mulți de la decesul lui Margit, dar m-am gândit la ea, la copiii și nepoții ei, cu ocazia nefericitelor evenimente actuale din Israel. Nu mai am rude și nici prieteni la care să telefonez și să aflu ce se întâmplă în realitate acolo. Îmi lipsește buna mea prietenă Margit.

Mirjam Bercovici

București, 25-XI-2023