Tristeţi invernale 1

1. Între două societăți în care pentru una valoarea supremă este viața, iar pentru cealaltă valoarea supremă este martirajul, incompatibilitatea este insurmontabilă. Între ele nu poate fi instaurată conviețuirea pașnică, pentru că una nu recunoaște dreptul la existență al celeilalte. Deci forța rămâne singura cale de comunicare. 2. Poporul lui Israel este ales să fie victimă. Doar în această calitate este acceptat în mod colectiv. La modul individual un evreu e bine să fie mort, complet asimilat sau cel puțin milionar. 3. Ura – un combustibil uman inepuizabil, destul de egal distribuit pe tot mapamondul. 4. Agresiunile flagrante, violențele extreme și dreptatea ultimă este apanajul exclusiv al marilor puteri. Restul statelor au dreptul să mormăie pe la colțuri, să latre în pustie ori să-și plângă de milă. Națiunile mici au doar șansa vasalității înțelepte, a supraviețuirii sub cizma hegemonilor, cel mult a unei prosperități limitate în caz de supunere perfectă.Read more…

Povestea lui Tom și Emily Hand nu este un basm

Tom Hand e un irlandez tipic, roșcovan și pistruiat, care n-ar refuza niciodată o bere Guiness. Destinul său, însă, a fost unul atipic. În deceniul al treilea al vieții sale s-a dus să lucreze voluntar într-un kibuţ de lângă Fâşia Gaza, s-a îndrăgostit de Narkis, o frumoasă localnică, și s-a stabilit acolo. Cuplul a avut doi copii. După mulți ani cei doi s-au dezdrăgostit, căci uneori și iubirea are termen de expirare, însă Tom nu s-a mai reîntors în ploioasa Irlandă; se obișnuise în kibuţ. În plus, tocmai o cunoscuse pe Liat care i-a dăruit încă o fiică: Emily. Roșcată și cu pistrui, era copia lui fidelă. Din păcate, Liat nu a mai apucat să o vadă pe Emily crescând, căci s-a prăpădit, răpusă de o boală nemiloasă, când fetiţa nu împlinise nici trei ani…Atunci Narkis, fosta soție a lui Tom, s-a simțit chemată la apel și a crescut-o pe Emily, ca într-un fel de parteneriat între doi oameni maturi a căror iubire s-a evaporat, dar a rămas respectul. În fatidica zi de 7 octombrie 2023, teroriștii au pătruns în kibuţ și au ucis-o pe Narkis. S-a presupus că și Emily a fost asasinată, deși cadavrul ei nu a fost găsit, dar ea nu fusese acasă, dormise la o prietenă. La auzul veștii Tom a spus instinctiv: “Thank God, she is dead!” – căci în ochii lui, certitudinea morții era preferabilă coșmarului unei lungi captivități.Read more…

„Chiar dacă câștigi, pierzi” – spune prof. Dajani

Recent am avut ocazia să întâlnesc un palestinian deosebit și un om deosebit, prof. Mohammed Dajani Daoudi.  La început am avut unele dubii dacă să merg la conferința lui: un palestinian?  Și încă pe timp de război?  Mi s-ar putea reproșa că am legături cu inamicul??  Dar cum „inamicul” este un pacifist în vârstă de 77 de ani și ce am citit despre el pe internet mi-a stârnit interesul, mă bucur că am hotărât totuși să merg. În fața publicului a apărut un domn distins, cu voce molcomă, și întâi de toate s-a prezentat.  Aparține uneia din vechile familii ale Ierusalimului – numele de Daoudi (adică „al lui David”) l-au primit strămoșii lui în urmă cu 500 de ani de la sultanul Suleiman Magnificul, pentru că în grija lor se afla mormântul regelui David de pe Muntele Sion.  Familia a trăit în Ierusalimul de Est, sub dominație otomană, apoi britanică, apoi iordaniană. Mohammed a studiat la Universitatea Americană din Beirut.  Între timp a aderat la organizația de eliberare a Palestinei Fatah și a făcut chiar pregătire militară – poate că altul în locul lui ar fi devenit terorist.  Ca membru în Fatah, în 1975 a fost expulzat din Liban și nu a fost primit nici în Israel, nici în Iordania, așa că a plecat să-și continue studiile în SUA, în științe politice.  Și acolo s-a produs miracolul: trăind într-o societate liberă, democratică, fără influența zilnică a propagandei, și-a dat seama că soluția conflictului Israelo-Palestinian trebuie să fie una pașnică, bazată pe înțelegere și respect reciproc. Read more…

Istorii de familie III. Ghete noi

Coborând mai departe în istoria familiei mele ajungem, la începutul veacului trecut, într-un sat așezat printre minunate dealuri împădurite, pe valea râului Bistra, un sat care probabil avea pe atunci rang de comună, căci exista o școală mare unde străbunicul meu era învățătorul, școală care aduna copiii din mai multe așezări vecine. Acolo, în satul Cuzap, s-a născut bunica mea Magda în 1907, în familia care avea deja cinci copii. Au mai urmat după ea două fete, întregindu-se astfel numărul de cinci surori alături de cei trei frați mai mari. Au fost unsprezece copii, dar pe trei i-au pierdut prin bolile copilăriei, pentru care nici vorbă de vaccinuri pe atunci. Când eram mică și mă aflam în grija zilnică a bunicii mele adorate, aflam din povestirile ei multe amănunte ale vieții într-o familie cu mulți frați, într-un sătuc unde trebuia să-ți inventezi jocurile copilăriei și unde de mic trebuia să îndeplinești anumite sarcini prin care ajutai și tu, copil fiind, familia. Jucăriile erau puține spre deloc. Magda îmi spunea că vara copiii își modelau jucării din lut umed, uscat apoi la soare – plastilină avant la lettre. Adesea mama lor îi trimitea în pădurile din jur să culeagă ciuperci pentru prânzul care trebuia să hrănească zece persoane, așa se face că Magda cunoștea perfect ciupercile vândute în piața din Marghita. Fetele învățau tainele gospodăriei, cum se organizează și se conduce o casă, iar băieții au fost dați să facă școală. Cei trei frați au urmat facultăți în Ungaria, la Budapesta și Debrețin, și doar unul dintre ei s-a întors în țară și și-a echivalat aici diploma de avocat.Read more…

Doctorul Jakubovici

Pavel, un bărbat înalt de 70 de ani, cu greu putea să-și întindă picioarele în pat. Era programat pentru o prostatectomie din cauza unui adenom de prostată. L-am văzut pe secția de urologie pentru vizita preoperatorie. M-am prezentat, după care i-am făcut anamneza și l-am examinat. – După cum vezi, domnule doctor, e prima dată când voi avea o intervenție chirurgicală și sunt sănătos tun. Spune-mi, cine va fi chirurgul meu? – Nu știu, i-am spus, dar toți chirurgii de aici sunt buni și au multă experiență. – Am auzit că este un urolog pe nume Jakubovici, spuse Pavel. Pe el nu-l vreau! – Doctorul Jakubovici e unul dintre cei mai experimentați în operațiile de prostată, i-am spus. De ce nu dorești ca să te opereze el? – Pe vremuri am fost ofițer în armata sovietică. Superiorul meu se numea Jakubovici. Nu m-am înțeles deloc cu el.Read more…

Premiile Ig Nobel și Darwin

Dedic acest articol tuturor cititorilor care au nevoie de puțină relaxare și evadare din perioada stresantă pe care o trăim. Sper că exemplele mele vă for face să zâmbiți, dar uneori veți fi și agasați de prostia omenească. Despre acest subiect am mai publicat un articol la Baabel. Aforismul publish or perish reflectă presiunea exercitată asupra medicilor și a altor profesioniști de înaltă calificare de a cerceta și de a publica cât mai multe articole, ca o condiție pentru a progresa în cariera academică, devenind conferențiari, profesori universitari, academicieni, etc. Chiar dacă au multe publicații, foarte puțini reușesc să revoluționeze cu adevărat științele sau medicina. Unii cercetători eminenți primesc premiul Nobel pentru contribuții extraordinare în fiziologie / medicină, fizică, științe economice, chimie și literatură. Premiile se acordă anual în 10 decembrie, în Suedia; premiul pentru pace se acordă în Norvegia. Cu câteva zile înainte se acordă premiile Ig Nobel. (Conform dexonline.ro, “ignobil” este exact opusul lui “nobil”, adică infam, josnic, mizerabil, mișel, mârșav, ticălos – și încă câteva…) E clar că premiul este o parodie. La prima vedere pare ridicol, dar uneori te și pune pe gânduri. Marc Abrahams, editor și unul dintre întemeietorii jurnalului Annals of Improbable Research (Jurnalul cercetărilor improbabile), a creat acest premiu în 1991. El se acorda la Universitatea Harvard, dar în urma pandemiei, începând de la ediția 2020, ceremonia are loc online.Read more…

Vești de rău augur: avansul extremei drepte în lume

În ultima perioadă, în contextul crizei economice mondiale și al celor două războaie – cel din Ucraina și cel din Gaza, un fenomen de rău augur se conturează din ce în ce mai pregnant în politică: avansul partidelor și al personalităților de extremă dreaptă cu programe populiste, atractive pentru sute de mii de oameni care văd cum se erodează nivelul lor de trai și sunt conștienți de incapacitatea guvernelor țărilor lor de a găsi soluții care să le ușureze oarecum situația. Dacă Uniunea Europeană, de pildă, a reușit după lansarea agresiunii ruse să-și păstreze unitatea în cele mai importante decizii, acum, odată cu războiul din Gaza, apar fisuri, iar în luarea unor decizii comune, mai ales cele care au nevoie de unanimitate, întâmpină dificultăți, mai ales având în vedere ascensiunea extremei drepte. Și nu este vorba numai de Europa, fenomenul se manifestă și dincolo de Ocean. În Europa ideea a fost confirmată de succesul în alegeri al ”Fraților Italiei”, formațiunea Giorgiei Meloni, de sorginte neofascistă. În Suedia o coaliție a partidelor de dreapta: Moderaţii (conservatori), Creştin-democraţii şi Liberalii au format un guvern care cooperează cu susținerea în parlament a formațiunii naționaliste de extremă dreaptă Democrații Suediei, iar ultima mare surpriză (poate că nu chiar o surpriză) este plasarea pe locul întâi în Olanda a Partidului Libertății al extremistului Geert Wilders care a obținut 37 de mandate din cele 150 ale Camerei Deputaților.Read more…

Dacă aș crede în Dumnezeu

Nu că aș avea nevoie de așa ceva. Uneori mă trezesc cu ideea că niciodată, dar absolut niciodată, nu am găsit motivul sau puterea sufletească să mă ”predau” unei Ființe Supreme, căreia să-i acord totalul control asupra vieții și gândurilor mele. Poate pentru că m-am născut într-o familie în care de un secol și jumătate, cam de pe la 1870, nimeni nu a fost religios. Și poate pentru că am primit o educație cu totul atee, fiind învățat că totul (sau aproape totul) depinde de mine și de cei care mă înconjoară. Nu mi s-a spus niciodată că și Puterea Cerească poate să decidă pentru mine și ai mei. Da, am înțeles foarte repede ce înseamnă soarta, dar niciodată nu am crezut că echivalentul sorții e Dumnezeu. Apoi, de-ajuns de repede, am realizat enormitatea tragediei Holocaustului, un cataclism care mi-a confirmat ideea după care dacă El exista și dacă noi nu eram favorizații Lui, nu ni s-ar fi întâmplat ceea ce ni s-a întâmplat. Cu totul paradoxal, emigrarea în Israel mi-a întărit părerea că individul este on his own și dacă are doar un dram de noroc și soarta îi surâde, nimic nu-i poate sta în cale. Și cu toate acestea…Dacă aș fi vrut să am un Dumnezeu, Acela nu ar fi semănat deloc, dar deloc, cu cel pe care mi-L prezintă practic în fiecare zi o mulțime de indivizi care mă înconjoară și care își amintesc și îmi amintesc că în mintea lor există o Putere care domină tot ce a fost, este și va fi.Read more…

„Vecinii” mei – Familia Gaon

Am pus în ghilimele „vecinii”, pentru că am fost într-adevăr vecini în spațiu, dar nu și în timp – familia Gaon a locuit în cartierul Beit Hakerem de la începutul anilor 1930 și cam până ce am venit eu la Ierusalim. Trebuie să fac un efort ca să-mi imaginez cum arăta pe atunci cartierul meu – fotografia de mai sus datează din 1931.  Era o localitate rurală în afara orașului și un recensământ de atunci consemnează 550 de locuitori în 148 de case.  „Centrul” era Beit Havaad (Casa comitetului) care slujea de primărie, sală de întruniri, băcănie și grădiniță.  Așezarea era dominată de Seminarul David Yellin (încă neterminat în 1931, precum se vede în imagine), în jurul căruia s-au stabilit mulți profesori, intelectuali, scriitori…  (Dacă în limba română seminar este o școală de pregătire a preoților, în ebraică este o școală pedagogică.) Moshe David Gaon (1889-1958) s-a născut la Travnik, fosta capitală otomană a Bosniei.  Era fiul rabinului David Gaon.  Nu mult înainte de Primul Război Mondial, Moshe David a venit la Ierusalim și în 1915 s-a înscris la Seminarul David Yellin.  Clădirea nouă, cea din Bet Hakerem, încă nu exista, dar seminarul funcționa deja.  Era printre primele școli pedagogice cu limba de predare ebraică, studenții săraci primeau sprijin material, dar după absolvire erau obligați să predea doi ani oriunde erau trimiși. (Sună cunoscut?)  Moshe David a fost primul învățător în satul Moța din apropierea Ierusalimului.  Read more…

Margit

Margit a fost prietena mea încă de la grădiniță și de fapt a rămas cea mai bună prietenă pe care am avut-o. Mă gândesc foarte des la ea, mai ales în nopțile cu insomnie pe care mi le petrec cu amintirile foarte vii din anii copilăriei și ai adolescenței noastre, când nu era o zi în care să nu ne vedem și să nu fim împreună cel puțin câteva ore. Deși petrecuserăm orele de școală împreună, țin minte cum ne conduceam una pe cealaltă spre casă și ne făceam lecțiile împreună. Și părinții noștri se cunoșteau, dar nu erau prieteni apropiați, deși tatăl lui Margit a fost coleg cu tatăl meu. În copilărie acest lucru nu m-a mirat niciodată, ba chiar credeam că e normal să fie așa, deoarece ei erau mai înstăriți decât noi și așa se și comportau. Mama lui Margit era din Suceava și se purta normal cu mine, chiar aș spune că mă iubea. În ochii mei, Margit era foarte frumoasă și până la bătrânețe am admirat-o pentru că avea grijă de fizicul ei. Prima noastră despărțire a fost când am plecat la Botoșani și m-am înscris la liceul Carmen Sylva. Știam că Margit s-a hotărât să învețe particular și să dea examenele la Suceava. Dar după câteva zile, mare mi-a fost bucuria când Margit și mama ei au venit la Botoșani. Mama ei i-a găsit o gazdă bună și a înscris-o tot la liceul Carmen Sylva. Eram din nou împreună! Dar nu știam ce ne așteaptă: Deportarea în Transnistria ne-a despărțit chiar din primul moment. Nu ne-am văzut nici la gară, nici în tren, nici la prima oprire, la Cernăuți. Nu ne-am revăzut nici la Atachi sau la Moghilev.Read more…