Iarăşi mi-am pierdut umbrela. Am fost la o conferinţă şi am aşezat umbrela în pupitrul băncii din faţa mea cu gândul să nu uit s-o scot la plecare… Evident că mi-a ieşit din cap s-o iau din pupitru şi abia după o bună bucată de drum am observat că nu o am. Nu merita să fac cale întoarsă, pentru că nu ploua şi, din fericire, fusese umbrela de rezervă. De ce luasem cu mine umbrela de rezervă (o umbrelă ieftină, de duzină) şi nu pe cea „titulară”? Păi tocmai pentru că nu voiam să pierd superba umbrelă Samsonite, tomato-red, primită cadou de la soţul meu.

– Mi-ai cumpărat o umbrelă atât de frumoasă şi de scumpă… Ce mă fac dacă o pierd? – i-am spus uimită, iar el m-a încurajat:

– De data asta nu o s-o pierzi, pentru că o să ai grijă de o umbrelă scumpă.

Abia aşteptam să plouă ca să mă pot făli cu frumoasa mea umbrelă roşie şi aveam grijă de ea ca de ochii din cap. Ştiam, totuşi, din experienţă (şi aveam o experienţă bogată) că după cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, nici umbrela (mea) nu merge de multe ori.

Pentru a preveni inevitabilul mi-am cumpărat o umbrelă albastră, chinezească, de duzină, ca s-o am de rezervă. Aceasta avea rolul ca să înlocuiască „titulara” atunci când aveam de făcut cumpărături şi riscam s-o uit prin magazine. De data aceasta (din premoniţie) nu am luat-o nici la conferinţă, spre norocul ei… şi al meu. Îmi salvasem umbrela de la pierzanie (sau dispariţie definitivă) pentru că, după cum bine spune o zicală „Toată lumea pierde umbrele, dar nimeni nu le găseşte”. În cazul meu ea s-a confirmat cu asupra de măsură.

Foarte prevăzătoare din fire, iau la mine umbrela chiar şi atunci când şansele de ploaie, potrivit prognozei meteo (despre care se ştie cât de exactă este), sunt doar 40%. Adică îmi iau umbrela ori de câte ori cerul e înnorat. Acesta e şi motivul pentru care am pierdut atât de multe umbrele. Poate că lungul şir de umbrele rătăcite are de-a face şi cu hăbăuceala mea, mai exact umblu cu capul în nori, chiar şi atunci când am umbrelă.

Nu-mi pot explica ce se întâmplă cu o umbrelă pierdută, dar am constatat pe pielea mea că e de negăsit. Am rătăcit vreo două duzini (nu exagerez), însă am regretat doar două. Prima, o umbrelă japoneză rabatabilă, uşoară, dar robustă, în culorile curcubeului, pe care o cumpărasem în anii 1970 de la un magazin care vindea obiecte confiscate de poliţie (de la contrabandişti, bănuiesc). Era umbrela perfectă, frumoasă, uşoară şi cu un sistem de ranforsare împotriva vântului. Am reuşit s-o pierd cu succes şi apoi ani de zile, de câte ori ploua, iscodeam cohortele de umbrele multicolore de pe străzile Clujului, sperând s-o descopăr în mâna cuiva. Nu ştiu cum aş fi abordat noua lui stăpână şi ce şanse aş fi avut s-o recuperez, dar nici nu mi s-a ivit ocazia (din păcate).

A doua umbrelă a cărei pierdere m-a necăjit mi-o dăruise mătușa mea Irina, din Israel, spunând: „E o umbrelă Knirps. Ai mare grijă de ea!”. Într-o zi ploioasă am plecat la cumpărături şi am uitat-o pe o tarabă de la piaţă. În foarte scurt timp m-am întors după ea (ploua), dar precupeaţa mi-a spus că nu o văzuse. Era o umbrelă robustă, vişinie, cu un mâner poliedric, descendenta unei serii istorice.

Marca Knirps, veche de aproape un secol, a intrat în istorie prin producţia umbrelei rabatabile. Hans Haupt din Solingen a fost rănit în Primul Război Mondial și nu mai putea să-şi care umbrela în aceeaşi mână cu bastonul. Nevoia l-a determinat să inventeze o umbrelă de dimensiuni mai mici, cu tijă telescopică, pe care să o pună în geanta de pe umăr. A obţinut brevetul în 1928 şi curând omul de afaceri Fritz Bremshey a început producția de serie.

Până în zilele noastre au fost vândute circa 200 de milioane de exemplare în întreaga lume. Printre celebrităţile care au avut umbrele Knirps s-au numărat John F. Kennedy, Regina Beatrix a Țărilor de Jos și Papa Benedict al XVI-lea[1].

Din istoria umbrelei

După cum am văzut, în 1918 umbrela era un accesoriu cotidian, dar cât de veche era ea? Răspunsul este: depinde. Depinde dacă vorbim de umbrelă de soare sau de ploaie, adică de „parasol” sau de „parapleu”. În mod interesant, cuvântul umbrelă vine de la umbră, însă defineşte mai degrabă dispozitivul care te protejează de ploaie, câtă vreme cel care te apără de insolaţie are drept denumire un pleonasm: umbrelă de soare. Aceasta din urmă are o istorie de câteva milenii.

Se pare că prima umbrelă (de soare), fabricată din hârtie, a fost inventată de o chinezoaică în mileniul doi dinaintea erei noastre. În antichitate umbrela era prezentă şi în Persia, India şi Egipt, fiind un însemn al claselor superioare şi nu avea altă utilitate decât protecţia de soare. Umbrela era purtată de un servitor aflat la un pas îndărătul stăpânului.

Umbrelele au pătruns și în mitologia greacă; se spune că însuşi Hercule ar fi ţinut umbrela care o proteja de soare pe frumoasa Omphale, regina Lydiei, care avea să-i devină iubită şi soţie[2].

În Evul Mediu umbrela a continuat să fie un apanaj al claselor privilegiate. De pildă, în timpul procesiunilor, papii erau protejaţi de umbrelă.

Umbrela a început să fie utilizată împotriva ploii abia când acoperişul de hârtie a fost înlocuit cu unul de mătase impermeabilizată cu ceară.

În 1705 Jean Marius[3] a inventat la Paris umbrela care se putea închide (plia), obţinând de la Ludovic al XIV-lea brevetul de a o şi produce. Umbrela construită din lemn şi oase de balenă cântărea circa cinci kilograme, dar le permitea francezilor să circule şi pe vreme ploioasă.

Dacă francezii au adoptat rapid umbrela, englezii, trăitori într-o ţară ploioasă, au fost reticenţi faţă de ea timp de un secol, întrucât cel care îşi lua o umbrelă (chiar dacă era una scumpă, un obiect de lux) era suspectat că nu-şi putea permite să iasă cu trăsura pe vreme de ploaie. Totuşi, cel care avea să-i confere umbrelei forma actuală, mult mai uşoară (cu spiţe elastice, de oţel) a fost un englez: Samuel Fox, în anul 1852[4]. Prima umbrelă automată, care se deschidea cu o apăsare de buton, a fost inventată tot în Anglia şi tot în veacul al XIX-lea.

Să revenim la umbrela Knirps[5] pentru a face o… restituire, mai exact pentru a infirma faptul că această firmă ar fi produs prima umbrelă rabatabilă. Prima umbrelă rabatabilă, de buzunar, a fost inventată de fraţii Balogh (Károly şi Kálmán), din Ungaria, în jurul anului 1920, şi brevetată în 1921. Umbrelele fabricate de ei, în satul Uraiújfalu[6], erau exportate în multe ţări europene şi în SUA. Astăzi localitatea celebrează această invenţie cu un festival al umbrelelor, unde au loc expoziţii şi parăzi cu umbrele.

Rămân în Ungaria, pentru a aminti fermecătorul roman al lui Mikszáth Szent Péter esernyője (Umbrela Sfântului Petru), dramatizat şi ecranizat, unul dintre romanele preferate ale tinereţii mele, despre care Eva Galambos a publicat un articol în Baabel, cu un titlu incitant: Cum devine un evreu sfânt creştin în cel mai popular roman al lui Kálmán Mikszáth. https://baabel.ro/2020/06/cum-devine-un-evreu-sfant-crestin-in-cel-mai-popular-roman-al-scriitorului-kalman-mikszath/

Nu pot încheia altfel acest articol despre umbrele decât cu o melodie din superbul film francez din anii 60: Les parapluies de Cherbourg.

Andrea Ghiţă

---

[1] https://www.sister-mag.com/en/magazine/sistermag-no-44-januar-2019/the-history-of-the-umbrella/

[2] https://www.historytoday.com/archive/foundations/hercules-and-omphale, https://kreativliget.hu/az-esernyo-tortenete/

[3] https://www.lesechos.fr/2006/03/jean-marius-un-heros-francais-1069510

[4] https://en.wikipedia.org/wiki/Samuel_Fox_(industrialist)

[5] https://knirps.com/company/

[6] https://ng.24.hu/kultura/2020/09/16/az-osszecsukhato-ernyo-tortenete-egy-kis-magyar-faluban-kezdodott/