Am avut mulți prieteni în viața mea și despre ei am scris și în Baabel. Mulți au fost prietenii soțului meu și după decesul lui au devenit prietenii mei. Am avut prieteni și în copilărie, dar e mai puțin obișnuit să te împrietenești cu cineva la bătrânețe. Dar iată că se poate.

Este vorba despre Tania Lovinescu. Auzisem numele ei, dar nu o cunoșteam. Era o persoană pe care multă lume o cunoștea, și nu numai evrei. Iată ce spune despre ea Denise Teodoru, în anul 2011, la România Actualități: Scriitoare, poetă, textieră de muzică ușoară și om de radio, de peste 30 de ani la microfon, reporter, nume de referință pentru literatura română. Dragostea pentru limba română a dus-o pe Tania și în Israel și după 12 ani, în 1988, a adus-o înapoi în România, deoarece nu s-a putut desprinde de țara în care s-a născut. Ea a fost foarte apreciată peste tot unde a lucrat, nu numai la radio. Despre talentul ei de poetă și scriitoare au apărut numeroase cronici deosebit de favorabile.

Dar eu nu am cunoscut-o când era activă și în acest articol nu mi-am propus să scriu despre Tania, poeta și scriitoarea, ci despre Tania, prietena mea la bătrânețe. Avem nevoie de prieteni la orice vârstă, dar mai ales la bătrânețe, deoarece atunci ne simțim singuri și uneori chiar nu avem cu cine vorbi și nici cui telefona. Eu am cunoscut-o dintr-o întâmplare, cu mulți ani după revenirea ei din Israel. Se mutase foarte aproape de mine, ne puteam vedea la orice oră și acest fapt a contribuit să ne împrietenim foarte repede și să ne vedem aproape zilnic. Eu mergeam la Tania, pentru că blocul ei avea lift și ei i-ar fi fost greu să urce cele două etaje până la mine. O vară întreagă ne-am plimbat cu plăcere împreună aproape zilnic și așa s-a cimentat legătura noastră. Aveam întotdeauna discuții interesante și așteptam cu nerăbdare întâlnirile noastre. Prin Tania am cunoscut oameni interesanți, din țară și din Israel, prieteni care au vizitat-o. Pe parcurs i-am întâlnit și familia.

Ca s-o cunosc mai bine am început să citesc și cărțile pe care le-a scris. E firesc că dintre toate am ales Mă numesc Alzheimer. Cartea a apărut în 1996 și a fost reeditată de mai multe ori. A fost tradusă și în limba engleză. Soțul Taniei a avut această boală cumplită. Ea mi-a povestit despre suferința lui și a ei, de fapt suferința membrilor de familie care îi îngrijesc pe acești bolnavi. Deși cartea se citește foarte ușor, ea este de fapt o carte științifică despre această boală. Publicul ei erau oamenii obișnuiți. Abia după ce cartea a făcut vâlvă, profesorii de specialitate au recomandat-o ca bibliografie pentru studenți și medici. Pe mine această carte m-a impresionat mult și fiind pediatru, tot ce știu despre această boală am învățat din ea.

Ulterior am citit cea mai mare parte a cărților scrise de Tania, poeziile și proza. Sunt numeroase și foarte interesante. Toate titlurile se găsesc pe Google. Mie mi-au plăcut.

Din păcate prietenia noastră nu a durat mult. În timpul plimbărilor noastre i-am putut cunoaște numeroasele calități, precum dărnicia și ospitalitatea care o caracterizau. Am aflat multe despre Tania, dar nici măcar ca medic nu mi-am dat seama cât era de bolnavă. Despre asta nu vorbea. Cu greu am aflat câte puțin despre bolile ei. Nu voia să fie văzută și nici vizitată când era internată la spital.

În anii în care nu mai lucram, plecam în fiecare iarnă pentru două luni la Iași, la sora mea, și aproape în fiecare zi îi telefonam Taniei.

După trei ani de prietenie, în timp ce eu eram la Iași, Tania a părăsit această lume la vârsta de 88 de ani, lăsându-mi numai amintirile frumoase ale acestei scurte prietenii.

Așa se întâmplă cu prieteniile la bătrânețe, sunt prea scurte ca să te poți bucura de ele.

Mirjam Bercovici

București, 24-XII-2023