1. Agresiunile flagrante, violențele extreme și dreptatea ultimă este apanajul exclusiv al marilor puteri. Restul statelor au dreptul să mormăie pe la colțuri, să latre în pustie ori să-și plângă de milă.

Națiunile mici au doar șansa vasalității înțelepte, a supraviețuirii sub cizma hegemonilor, cel mult a unei prosperități limitate în caz de supunere perfectă.

2. Există momente astrale ale istoriei, când forța brută a maselor dezlănțuite nimicește puterea oricărui aparat represiv, fie el supradotat și foarte instruit.

Represiunea, oricât de bine organizată și pregătită din timp, va fi umilită și călcată în picioare de către o mulțime aparent haotică în câteva ore.

Nu există forță umană sau tehnologică care să se opună cu succes majorității unui popor revoltat cu adevărat.

3. Creșterea taxelor și impozitelor impuse cetățenilor reprezintă măsura exactă a incompetenței, incapacității și proastei administrări a statului. Inflația constituie în mare măsură cuantumul pierderilor înregistrate de cetățeni și de avuția națională datorat proastei guvernări.

4. Susținerea politică vehementă de către narativa globalistă oficială, respectiv de către oficialitățile statelor apusene, a lobby-ului LGTBQ este cu siguranță contraproductivă pe termen lung.

Acest mainstream strident generează o reacție virulentă a straturilor extremiste și conservator-tradiționaliste ale societăților occidentale și mai ales ale statelor lumii a treia.

Principiul conform căruia mai puțin de cele mai multe ori înseamnă mai mult, ar trebui să prevaleze și în acest context. Tranzitul minorităților sexuale din postura de asupriți în cea de privilegiați nu este de bun augur și va duce la schisme sociale tot mai violente.

Pendulul s-a dus în cealaltă extremă și ar fi cazul să revină la un punct de echilibru, mai ales că din punct de vedere legislativ, minoritățile sexuale au fost decriminalizate și au drepturi egale în toate țările civilizate ale lumii.   

5. La inițiativa Emiratelor Arabe Unite, Consiliul de Securitate al ONU a votat recent o rezoluție în care se cere o „încetare a focului umanitară imediată ” în fâșia Gaza. Au votat pentru aproape 100 de state, SUA împotrivă, iar Marea Britanie s-a abținut.

Reiese clar din acest vot că doar SUA sprijină univoc Israelul în campania sa militară din Gaza. Statele occidentale se situează pe o poziție ambivalentă, dar formal sprijină încetarea imediată a focului. Din cauza minorităților islamice numeroase din aceste state, care au ieșit în stradă în mod destul de violent în ultimele săptămâni, guvernele occidentale sunt vizibil timorate și șantajate.

Emblematice în acest sens sunt declarațiile contradictorii ale președintelui francez Macron, care fie subliniază dreptul la autoapărare al Israelului, fie pledează pentru constituirea rapidă a unui stat palestinian.

Ceasul ticăie asurzitor pentru acțiunea militară a Israelului. Estimez că din cauza limitărilor strategice, umane și economice ea va trebui terminată cel mai târziu la sfârșitul lui ianuarie 2024. Ofensiva armată progresează bine din punct de vedere tactic, armata israeliană a ocupat o mare parte din Gaza, cu excepția unor puncte de rezistență precum Jabalia, Khan Younis și un cartier din Gaza City. Structura de conducere a Hamas a fost deja în mare parte demantelată sau lichidată, rețeaua subterană de rezistență a fost parțial distrusă.

Din nefericire, catastrofa umanitară se adâncește, ajutorul frățesc arab e aproape nul, Iordania a lansat câteva sute de pachete din avion, Egiptul trimite săptămânal câteva zeci de camioane. Mai mult, de teama unei invazii a refugiaților, Egiptul construiește de zor un zid în jurul unicului punct de trecere de la Rafah. Operațiunea militară trebuie continuată însă, pentru că Hamasul mai lansează aproape zilnic zeci de rachete asupra zonei centrale a Israelului, ceea ce atestă că mai dispune de putere armată, de muniții și de personal de luptă profesionist.

Au apărut deja semnele încurajatoare ale unei victorii militare parțiale: teroriști Hamas s-au predat cu zecile și poate chiar cu sutele forțelor speciale israeliene în luptele de stradă din Jabalia și Khan Younis, ceea ce atestă că la alegerea între viață și martiraj, până și asasinii profesioniști ai Hamas-ului preferă viața și se predau în grupuri inamicului istoric.

În final Israelul va trebui să se mulțumească cu obținerea unei perioade de relativă acalmie, de cel mult 1-2 ani și cu șansele deocamdată reduse ale unei noi autonomii palestiniene în Gaza. Cu toate imixtiunile puterilor străine regionale precum Iran, Turcia, Egipt, Qatar, Israel și a celor mondiale precum SUA, Rusia și China, momentul istoric se află din nou pentru scurtă vreme în conștientul colectiv al populației palestiniene din Cisiordania și Gaza: dacă vor reuși să iasă din spirala autodestructivă a violenței și răzbunării și vor face pași către coexistența pașnică, atunci șansele de constituire ale unui viitor stat palestinian vor fi din nou reale.

În viitorul apropiat palestinienii vor trebui să aleagă în mod colectiv între un Hamas 2.0 sau o nouă Autoritate Palestiniană pașnică cu capitala la Ramallah.

Israelul va trebui să lupte în continuare pentru simpla existență. După neutralizarea pe termen scurt a amenințării Hamas din Gaza și asanarea Cisiordaniei de influențele organizațiilor teroriste, va urma inevitabil marea confruntare cu Hezbollah și Iran, care nu pot fi ocolite la nesfârșit.

Cine câștigă timp, câștigă viață. 

George Vigdor