Ce reprezintă sărbătoarea de Hanuca? Răspunsul este: istorie și tradiție. Pe baza evenimentului istoric, de-a lungul generațiilor s-a format tradiția. Mai ales acum, când unii încearcă să conteste istoria evreiască în timp ce cercetările arheologice au scos la iveală un palat din perioada regilor Hașmonei la Ierusalim, este important să ne referim la ea. Atunci când dovezile ies la iveală, fie ele literare, arhivistice sau arheologice. Istoria nu mai poate fi contestată, cu toate că unii încearcă să le treacă cu vederea, să le ”reinterpreteze” până la denaturare, sau chiar să le distrugă. Chiar dacă unii intelectuali și oameni politici afirmă că în epoca noastră dreptul istoric nu mai poate fi pus în aplicare, el totuși există și trebuie luat în considerație.

Hanuca se bazează pe victoria reală a răscoalei conduse de Matitiahu Hașmoneul și fiii săi, frații Hașmonei sau Macabei. A urmat întemeierea regatului hașmoneu. El a rezistat până la cucerirea romană a Ereț-Israelului. Evenimentele desfășurate în decursul unui secol și jumătate de istorie sunt prezentate în numeroase manuale, tratate și studii, așa cum au fost reconstituite de istorici pe baza izvoarelor. Există diferențe de la un istoric la altul, în funcție de cunoașterea izvoarelor, de tendința istoricului respectiv și de epoca în care a trăit acesta. Dar faptele rămân aceleași. Răscoala Macabeilor a dus la târnosirea Templului de la Ierusalim, la întemeierea unui regat iudeu independent, la trasarea unei faze noi în istoria evreiască multimilenară. Desigur, se pune întrebarea interpretării, a reanalizei istorice.

Dovezile arheologice sunt importante. Ele arată situația materială in situ, cum au trăit, au construit și au luptat oamenii din alte generații. Dar pentru a reconstitui istoria, trebuie adăugate informațiile scrise. Oamenii au construit, dar ce, și mai ales din ce motiv? Au luptat, dar împotriva cui și din ce cauză, ce au vrut ambele părți? Și apoi cum s-a transmis trecutul către generațiile următoare, prin istorie și legendă, atunci când dovezile arheologice erau ascunse în pământ? Care a fost elementul cel mai puternic în gândirea și cunoașterea lor, cel istoric real, sau cel legendar, pe baza căruia s-a construit tradiția? A fost oare o transmitere reală a faptelor, sau o denaturare a lor, în funcție de orientarea noilor generații? Recent am văzut un filmuleț transmis on-line în care erau intervievați câțiva cetățeni arabi palestinieni din Ramallah și alte localități din teritoriul palestinian. Întrebați despre antichitățile iudaice și descoperirile arheologice privitoare la istoria evreilor, ei nu știau nimic, negau totul. Desigur, este ceea ce li se spusese…

Uneori m-am întrebat care este motivul pentru care învățații evrei din perioada codificării Bibliei Ebraice, ca și din perioada Mișnei și a Talmudului au respins cele patru cărți ale Macabeilor. Ele au reintrat în cultura și conștiința evreiască abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Până atunci, primele trei fuseseră introduse numai în Vechiul Testament din Biblia Creștină, cu excepția celei protestante. Unii cercetători au afirmat că respingerea lor de la codificarea iudaică s-a datorat faptului că nu toate ar fi fost scrise în limba ebraică sau în limba arameică în original. Dar este știut că prima carte a Macabeilor a fost scrisă inițial în ebraică și arameică, deși s-a păstrat numai în traducere greacă. Alți cercetători au afirmat că motivul ar fi fost stilul pătimaș al autorilor. Autorii au căutat să imite stilul Cronicilor din Biblia Ebraică, deși au dovedit tendințe pătimașe. Au fost și cercetători care au afirmat că unele cărți nu au fost incluse în codificarea iudaică tocmai pentru că au fost introduse în codificarea creștină. Dar cea de a patra carte a Macabeilor nu a fost introdusă nici în codificarea creștină ortodoxă.

Evenimentele din perioada răscoalei Macabeilor sunt povestite și de istoricul evreu din epoca romană Yosef ben Matitiahu (Josephus Flavius). Dar nici cărțile lui nu au fost receptate de evrei. Abia în secolul al X-lea ele au fost excerptate într-o traducere ebraică, Sefer Yosippon, făcută în Italia de sud. Deci, izvoarele istorice considerate cele mai grăitoare asupra răscoalei Macabeilor și regatului Hașmoneu au rămas mult timp necunoscute evreilor. Ei cunoșteau fragmente din Talmud și din literatura midrașică, precum și unele porțiuni dintr-o carte biblică târzie, Daniel. Dar dacă povestirea istorică era parțial uitată, ce a determinat construirea tradiției sărbătorii de Hanuca?

Răspunsul este că tradiția talmudică și midrașică a văzut răscoala Macabeilor ca pe un război civil și nu ca pe unul ”național”, de eliberare sau de apărare împotriva străinilor. Ea a preferat aspectul teologico-moral în fața celui politico-militar. Era vorba despre lupta între evreii asimilați culturii elenistice și cei devotați în mod necondiționat tradiției iudaice. Chiar dacă regele seleucid sirian Antiochus IV Epiphanes a vrut să fie zeificat și să i se facă ”cultul regelui” în Templul de la Ierusalim, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla fără acordul unui Mare Preot (Cohen Gadol). Nici obiceiurile elenistice, nici modul de viață elenistic nu ar fi putut fi răspândite la Ierusalim fără aprobarea aristocrației evreiești din jurul Templului. Reacția evreilor tradiționaliști, conduși de un preot (Cohen) din afara acestei aristocrații a fost îndreptată împotriva acestor evrei asimilanți. Nici în anul 175 î.e.n., când regele sirian Antiochus IV acorda cetățenie tuturor locuitorilor regatului său care adoptau modul de viață elen, nici cu zece ani mai târziu, în 165 î.e.n., data care marca începutul răscoalei, când Matitiahu Hașmoneul ucidea un evreu care aducea o jertfă așa cum ceruse acel rege, la Ierusalim nu era niciun elen real, niciun sirian elenizat, ci numai evrei elenizați. Adică niciun sirian elenizat nu lua decizii care să oblige cu ceva populația evreiască, ci numai liderii evrei elenizați și elenizanți. Deci răscoala nu are un caracter național, ci un caracter de luptă religioasă internă, un război civil pentru păstrarea tradiției pe de o parte și pentru respingerea ei pe de alta. Mai mult, istoria statului macabeu (ulterior devenit regat), cu toate problemele ei, nu a prezentat un interes special pentru evreii din generațiile mai târzii. Dimpotrivă. Învățații din perioada Mișnei și a Talmudului i-au criticat pe Hașmoneii care, fiind Cohanim (preoți) s-au autoproclamat regi. Regii lui Israel puteau fi numai din casa lui David, din tribul Yehuda, iar Hașmoneii erau Cohanim, deci din tribul Levi, destinați să fie preoți și nu regi. O frază adăugată rugăciunii de Șmone-Esre (Cele 18 Binecuvântări) în zilele de Hanuca afirmă mulțumirea evreilor că Dumnezeu este Cel care a câștigat victoria, a făcut minunea și a făcut ca războiul să fie câștigat de strămoși, dând pe cei viteji în mâna celor slabi, pe cei mulți în mâna celor puțini, pe cei necurați în mâna celor puri, pe cei păcătoși în mâna celor drepți, pe cei nelegiuiți în mâna celor care se ocupă cu studiul Torei. Deci, războiul și victoria au fost ale lui Dumnezeu și nu ale oamenilor. Această frază arată că a fost un război civil religios și introduce prezența lui Dumnezeu în istoria evreiască: nu o victorie națională a evreilor împotriva străinilor eleni sau sirieni elenizați, cuceritori și asupritori, ci o victorie a lui Dumnezeu împotriva evreilor care nu respectă poruncile divine, înfrângerea și pedepsirea lor, fiind reînscăunați cei care le respectă.  

După acest război, considerat victoria lui Dumnezeu pentru poporul Lui, a urmat târnosirea Templului de la Ierusalim: Dumnezeu Și-a făcut o casă în mijlocul poporului Său. Deci este Sărbătoarea Luminii, a sfințirii acestei case, minunea uleiului sfânt care a ars opt zile, deși cantitatea era suficientă numai pentru o zi. Dealungul generațiilor, evreii nu au vorbit despre victoria în război ca un eveniment politic, ci despre lumină. Era Lumina Torei, speranța lor în Dumnezeu, credința că Dumnezeu îi va ajuta întotdeauna, așa cum îi ajutase pe strămoșii lor. Data sărbătorii, 25 Kislev, pare a fi convențională. Unii au pus-o în legătură cu sărbătoarea de Sucot, a cărei dată era transmisă cu întârziere în unele locuri îndepărtate geografic de Ierusalim. Alții au pus-o în legătură cu solstițiul de iarnă. Unii cercetători au afirmat că este o legătură între Hanuca și Crăciun, ambele având ca aspect principal Lumina Divină și fiind celebrate în aceeași perioadă, adăugând chiar și ziua soarelui din calendarul roman (24 decembrie).

Dar când a devenit Hanuca o sărbătoare națională evreiască, cu caracter politic? Răspunsul este: odată cu apariția mișcării sioniste. După pogromurile din sudul Rusiei din 1880-1881, tineretul evreu modernizant a început să nu mai vadă soluția ”problemei evreiești” prin integrare și chiar prin asimilare, ci prin naționalism evreiesc. Rădăcinile acestui naționalism evreiesc au început să fie căutate în istoria veche a poporului evreu, dinainte de Diaspora (galut). Era nevoie de o victorie națională răsunătoare, de o perioadă de glorie, ca în orice curent național romantic. Și aceasta a fost victoria Macabeilor. Ea a căpătat o coloratură nouă: tinerii evrei naționali au afirmat că poporul evreu a avut și el o victorie, dar rabinii au înnecat-o în ulei. Însă acum, ei, tinerii evrei naționali, încercau să o readucă la ceea ce a fost. Totuși, nu o puteau rupe din context, din lanțul tradiției, devenită ea însăși istorie. Așa că lumina, ca și celebrarea tradițională, cu recitarea în sinagogă a rugăciunii de mulțumire pentru minunea făcută de Dumnezeu (Al HaNisim), a psalmilor de laudă (Halel), a cântecului Maoz Tzur, ca și a binecuvântărilor recitate în familie la aprinderea celor opt lumânărele în candelabrul în opt brațe, câte una în plus în fiecare seară, a rămas, dar a fost reunită cu aspectul național modern. Astfel s-a format treptat o nouă tradiție, acceptată în special de evreii laici și religioși moderni, ca și de instituțiile publice israeliene și sioniste. Hanuca a devenit sărbătoare națională, politică, pe lângă a fi religioasă tradițională.

Anul acesta vom celebra Hanuca într-o formă dublă, tradițională și specială. Nu știm până când va continua războiul greu care ne-a fost impus la 7 octombrie. Pentru a câștiga acest război, pentru a învinge terorismul criminal, trebuie să fim uniți, indiferent de părerile politice ale fiecăruia. Oare războiul se va termina până la Hanuca? Să sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu. Să ne amintim de Macabeii de atunci, respectând Macabeii de astăzi. Să sperăm că până la Hanuca cei răpiți vor fi aduși acasă. Să sperăm că până atunci regimul terorist Hamas va fi lichidat în Gaza. Să vedem ce va fi. Nici optimist, nici pesimist, să sperăm în ajutorul Bunului Dumnezeu. O nouă minune de Hanuca…

Lucian-Zeev Herşcovici