Nu de puține ori în viață am simțit că mi-aș fi dorit o pregătire oricât de sumară în domeniul psihologiei pentru a înțelege mai bine atitudinea unora dintre cei / cele cu care împart aerul atmosferic de mai bine de opt decenii.

Aceasta a fost senzația mea după primul episod al scurtului serial intitulat Bad surgeon. Ceea ce nu mi se întâmplă prea des, mi-era de la bun început clar care e sfârșitul acestei povești, de aceea mă interesa mai ales cum ajunge un individ ”normal” să se transforme într-un monstru din punct de vedere uman, intelectual, sufletesc, dar mai ales cum se face că societatea din jur s-a lăsat indusă în eroare timp de ani de zile de unul din cele mai serioase falsuri care au avut loc pe una din platformele cele mai umane ale societății, și anume grija pentru omul bolnav.

Dar imediat mi-am zis: în cazul de față tu nu trebuie să fii psiholog, ajunge că ești… medic anestezist! Pentru că ”eroul” poveștii adevărate, devenite serial, e un chirurg, și cine-i cunoaște mai bine pe chirurgi, dacă nu noi, anesteziștii?!

În mai multe din conferințele mele eu amintesc gluma cu un ușor iz de adevăr, după care medicul rezident se crede adjunctul lui Dumnezeu, specialistul se crede chiar Dumnezeu, iar cel ajuns pe vârful meseriei sale (profesor, etc.) consideră că Dumnezeu e adjunctul său. Până acum consideram că această expresie e doar o glumă, o teribilă îngroșare a realității, dar în cazul de față ea prezintă adevărata față a lucrurilor, o situație din fericire foarte rară.

Tragica poveste de înșelătorie a așa-zisului doctor, Paolo Macchiarini, absolvent al Facultății de Medicină din Pisa, dovedește cu prisosință că dușmanul omului nu trebuie căutat nici în ceruri și nici sub pământ, el e alături de noi.

Nu voi plictisi cititorul cu prea multe amănunte, care pot fi găsite cu ușurință pe Internet. Și cu toate acestea recomand cu căldură vizionarea serialului Bad surgeon pe Netflix, trei episoade foarte bine realizate care oferă o imagine clară a escrocului intelectual.

Pe scurt e vorba de un medic elvețian, pionierul unei teorii care susține că un organ al corpului omenesc poate fi înlocuit cu o piesă din plastic ”îmbăiată” în stem cells. Acestea sunt celule nediferențiate și dacă sunt cultivate, ele pot prolifera și se pot reproduce la infinit.

În cazul de față nu e vorba de un organ complex, ci de trahee, tubul care conectează laringele de bronhiile plămânului. (Promit să mă opresc aici cu explicațiile medicale.) Individul a elaborat o tehnică în care un simplu tub de plastic, de lungimea și diametrul traheei umane, a fost ”îmbăiat” în celule stem ale pacientului și apoi implantat în căile respiratorii ale acestuia, cu intenția ca pe parcurs tubul să fie recunoscut și acceptat de organism ca fiind ”al lui”, pentru a rezolva problema celor a căror trahee a fost lezată în mod foarte serios (tumori maligne, accidente etc.) și care erau în pericol de moarte. Tubul e prezervat pe o platformă de polimeri care ar trebui să nu se degradeze în organism, fiind complet imunocompatibil cu acesta și neprovocând nicio reacție de respingere.

Din experiența mea de anestezist, chirurgia traheii e una din cele mai dificile, traheea fiind un tub rigid, practic lipsit de elasticitate, iar problemele tehnice se ivesc când nu te aștepți.

Evident, ideea medicului în cauză merita o atenție deosebită; el a obținut un contract temporar la Karolinska Institutet, Stockholm, unul din cele mai serioase și mai prestigioase spitale din lume. (Am petrecut și eu o săptămână acolo, am vizitat tot ce se poate vizita și era cât pe ce să rămân un an întreg.)

În câțiva ani chirurgul în cauză a operat mai puțin de zece pacienți. Intervenția chirurgicală s-a desfășurat fără incidente, dar pe parcurs… organismul pacientului s-a încăpățânat să nu recunoască tubul de plastic ca aparținându-i, ”intrusul” s-a destrămat, a putrezit și cu timpul toți pacienții au decedat.

Bineînțeles că sfârșitul nefast și dureros al acestor pacienți m-a impresionat, dar am încercat să judec lucrurile obiectiv.

Am petrecut prea mulți ani în sălile de operații ca să nu știu că adesea începutul e greu și cu toate eforturile depuse, primii pacienți ai unei noi tehnici devin uneori (deseori?) victimele încercărilor de progres.

Cine nu-și amintește de ”celebrul” Louis Waskansky, primul căruia i s-a implantat un cord uman de către nu mai puțin celebrul Christian Barnard, chirurgul sud-african? Waskansky a decedat după 18 zile din cauza unei pneumonii provocate de tratamentul care urma să prevină respingerea organului transplantat.

Și exemplele pot continua.

Și atunci, cu ce se deosebește ”cazul” Macchiarini de celelalte începuturi descurajatoare?

Oare își amintește cititorul de celebra butadă care explica de ce comunismul e o ideologie și nu o știință? Pentru că nu a fost încercat întâi pe animale!

Ei bine, individul de care ne ocupăm aici a ”sărit” peste etapa experimentării și a trecut direct la intervențiile pe pacienți!! A operat în Suedia, în Italia și în Rusia și i s-au oferit toate onorurile.

Incredibil?! Imposibil?!

Iată că nu.

Barnard și-a încercat întâi tehnica pe câini. Și Macchiarini și-a încercat tehnica pe porci (1995), doar că toți au murit, din diverse cauze. Din toate articolele lui nu am găsit nici măcar unul în care să se amintească rezultate favorabile în activitatea experimentală.

Fără discuție, tentația oricărei instituții medicale e să-și construiască faima pe baza rezultatelor excelente ale tratamentului oferit pacientului. Dar cum își poate permite o instituție serioasă să accepte experiențe pe pacienți, în absența oricărei probe experimentale?

Nu întâmplător, după ce povestea a explodat și a fost preluată de presă și de televiziune, conducerea spitalului Karolinska și secretarul comisiei pentru decernarea premiilor Nobel în medicină s-au văzut nevoiți să-și dea demisia.

După numeroase procese și recursuri, medicul în cauză a fost găsit vinovat de decesul a trei dintre pacienții săi și a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare. Articolele sale publicate în presa de specialitate au fost retractate de către comisiile editoriale ale respectivelor jurnale.

Și acum să ne întoarcem la ideea că aș fi avut nevoie de noțiuni de psihologie pentru a înțelege această poveste și a o interpreta sub o formă cât mai apropiată de adevăr.

Aș dori sa fiu clar: pentru a înțelege cele petrecute cu nefericiții pacienți nu aveam nevoie de explicații psihologice. Fenomenul mi-e cunoscut și l-am prezentat în prima parte a acestui text.

Macchiarini a declarat mamei unuia dintre pacienții săi: „Eu sunt mâinile lui Dumnezeu!”

E nevoie de mai mult?!

Dar povestea nu se termină aici, pentru că individul suferă de un grav sindrom de comportament inacceptabil. La un concurs internațional de minciuni, el ar trebui să ocupe unul din primele locuri.

Are familie în Spania, dar și o amantă în Italia (mama unuia din pacienții decedați!!), cu care are un copil, și, bineînțeles, doamna în cauză nu știe nimic despre dubla relație.

Timp de doi ani întreține o relație cu o jurnalistă americană, o cere în căsătorie, o anunță că ceremonia – pentru care se trimit 300 invitații în toată lumea – va avea loc într-un cunoscut castel italian (minciună!) și va fi oficiată de Papă (minciună!). Îi oferă ”logodnicei” un inel care, chipurile, valorează 100.000 de dolari, dar în realitate nu valorează nici măcar 1.000…

Se declară membru al unui grup internațional de medici care tratează doar capete ”încoronate” (familia Clinton, de exemplu), dar folosește acest tertip pentru a pleca peste tot, lăsând iubita / soția / prietena să creadă că e chemat într-o misiune medicală vitală. Și apoi, colac peste pupăză, se declară… agent secret CIA.

Și cireașa de pe tort: aproape zilnic trimite iubitelor sale mesaje video, dar fără să li se adreseze pe nume, deci folosește același mesaj pentru a întreține mai multe relații în același timp. Ce să zic, un adevărat chirurg care-și economisește timpul prețios!

Mă întreb cum de reușește un individ să înșele atât de mulți oameni (confrați, superiori, jurnaliști, femei, etc.) atât de mult timp, și doar decesul pacienților săi dezvăluie rețeaua de minciuni cu care s-a înconjurat de-a lungul atâtor ani? Abraham Lincoln spunea: poți înșela mai mulți oameni un timp și chiar câțiva oameni tot timpul, dar nu poți înșela pe toți tot timpul. Se vede că nu l-a cunoscut pe Macchiarini.

Și acum o notă personală.

Timp de aproape șase decenii am lucrat cot la cot, zi de zi, cu chirurgi. De unii m-am ferit, cu alții am devenit prieten de suflet și cred că mi-aș fi dat sănătatea pe mâna multora din ei.

Nu, cazul Macchiarini nu e tipic pentru breasla chirurgilor, dar stând strâmb și judecând drept, nu mi se pare anormal că un asemenea psihopat periculos a apărut în lumea celor care țin bisturiul în mână.

Succesul, salvarea de vieți omenești, te poate face mai uman, mai înțelegător față de suferință. Dar pe un teren propice, ”somnul rațiunii naște monștri”.

Repet: recomand tuturor să vizioneze serialul. Satisfacție și delectare asigurată – dacă aceste senzații pot apărea în inima omului atunci când povestea e presărată cu cadavre.

Gabriel Ben Meron